Santinela
de Emil Garleanu
Seara se lasa devreme, umeda si rece. Norii, atarnati ca niste perdele de cer, isi tarau capetele pe pamant, imprastiindu-se din cand in cand intr-o bura de ploaie marunta si deasa ce inghimpa ca peria. Mirosul inecacios, piparat, al prafului de pusca se amesteca peste tot cu cel acru al sangelui framantat, in tarina cleioasa, de picioarele oamenilor si ale cailor. Apa ce cadea de sus spala campia, strangand prin valcele ochiuri adanci in care cercetasii se afundau pana la glezne. Pe ici-colo, facle fumegande isi aruncau lumina trista imprejurul soldatilor cari ridicau pe raniti. si peste tot orice zgomot de viata se stinsese; tot furnicarul de oameni ce cu putin mai-nainte se zvarcolise in spasmele furiei nebunesti parea ca fusese inghitit de pamantul cascat deodata supt picioarele lor. Puterile se sleisera, inimile bateau inabusite, bratele cazusera frante! si-n fata, Grivita se stersese in intunericul de nepatruns. Dar oamenii vegheau. Se putea ca turcii sa incerce un atac in urma izbanzilor avute, dupa cum si dansii se temeau ca romanii sa nu navaleasca din nou in zorii zilei. Ranitii fura ridicati, faclele se stinsera, iar prin intunerecul ce apasa campia si supt ploaia ce cadea tot mai repede, santinelele incepura sa strabata campul ostenite, de-abia tarandu-si picioarele spre dusmanul din fata.
Din avanposturile regimentului 14 dorobanti se pregatea sa porneasca in patrula sergentul Nastea, cu soldatii Ion a Vadanii, Pricop Gheorghe si Cardas Vasile.
Iesisera singuri, cand locotenentul intreba cari dintre dansii aveau puterea sa mai umble, in urma ostenelilor indurate. Stransi la un loc, in santul plin cu apa, isi pregateau munitia. Sergentul se scula anevoie, se duse la un soldat care adormise cu capul pe ranita si-l trezi usor:
- Bre, a Mandoaiei!. Scoala.
La lumina felinarului din mana sergentului, soldatul se ridica buimac, cauta sa-si indrepte salile.
- Da-mi cartusiera ta... pe-a mea am pierdut-o... Soldatul parca nu intelegea.
- Ce-i, domn' sergent?... Care?... Ce-o fi?
- Ma duc in patrula.
- Aha!
isi cauta centironul si-l intinse sergentului, apoi cazu inapoi pe ranita ca o piatra. Nastea lua cartusiera si se intoarse.
- Ma baieti, camarazii dorm ca bolovanii... tare-s truditi...
A Mandoaiei nici nu stia ce vorbeste.
Cardas isi stergea baioneta; apoi, intr-un tarziu:
- is si ei oameni, domn' sergent!
- Mai bine-i de ceilalti! adaoga a Vadanii.
- De cari?
- Ia, de cei care s-o dus pe ceia lume!
- Ma, baiete, ti-o veni randu, n-ai tu teama. Pricop prevesti:
- Poate ca-n noaptea asta chiar!
Tacura. Rasufletul oamenilor ce dormeau incepu sa se auda mai deslusit; cate un suspin adanc scapa uneori, ca un geamat al vantului. si deodata, pe deasupra, un suier subtire ii facu sa ridice capetele. Sergentul sopti:
- Parc-o bazait un glont.
- Da, un glont.
- Cine dracu sa-l fi trimis? intreba ia Vadanii. Pricop se gandi putin:
- Vreo santinela... Cine stie ce i s-o fi nazarit.
- Apoi intreba pe sergent:
- N-ar fi bine sa plecam?
- inca nu-i miezul noptii: atunci ne-o poruncit domn' locotenent sa purcedem.
Un soldat trecu incet, ca o umbra.
- Cine-i de planton?
- ii Vanghele, domn' sergent, zise Pricop. Iaca, vezi? S-o varat ca dracu in toate s-o scapat fara o zgaraitura. Eu l-am vazut cu ochii mei cum a strapuns pe turcu cel tanar, care sarise asupra domnului locotenent...
Cardas nu-l lasa sa ispraveasca:
- Rau o facut, mai Pricop.
- De ce?
- Ca-l lovise altu mai-nainte si ramasese fara arma. Vezi? El l-o taiet cum tai un pui de gaina. Cela numai o-nchis ochii si-o asteptat sa-i implante baineta... Camarade, s-acela-i om.
- Ce, tu i-ai ales? intreba Nastea.
- Nu, domn' sergent, am dat si eu, nu-i vorba, da vezi ca pe cel far' de arma nu l-as fi omorat. De ce? Ca-i pacat.
Tacu putin, apoi urma:
- Ca vezi si dansii is ca si noi. Ne dusmanim toti la un loc, da fiecare-n parte ce avem? Eu cu Vanghele am mai multe de descalcit decat cu cei pe cari i-am ucis. Ca se cheama ca cu ista-s dintr-un sat. Da cu cela? Nu l-am vazut de cand sunt. Nici acuma nu stiu fata celor pe cari i-am omorat... Vai de capul lor!... Trebuie sa ne batem, nu zic, sa ne batem cu totii, da cu unu-n parte sa n-ai nimic... Eu cand ucid pe unu nu zic: "L-am ucis pe ista", eu spun: "unu mai putin"; c-o fi acela sau altu, totuna-i... Cel care n-avea arma ce putea sa mai faca?
Soldatii tacura iar. Sergentul Nastea isi petrecu cartusiera pe centiron, isi incarca arma si porunci:
- Haidem!
Dar Pricop nu se-nvoi cu parerea camaradului:
- Ce spui tu! Ma, turcii daca nu-ti poate face alta, te musca de picior, ca si canele... Asa facea si acela daca nu-l omora Vanghele!
- Atunci turcu ar fi fost vinovat, nu Vanghele, raspunse Cardas.
si pornira.
Sergentul trebuia sa strabata linia avanposturilor, apoi, imprastiindu-si pe cei trei oameni in santinele, sa strapunga, cercetand cat or putea mai-nainte, spre Grivita. Dupa ce mersera catava vreme, umar la umar, sergentul se opri deodata:
- Parca s-a auzit ceva.
Soldatii ascultara tinandu-si rasuflarea. De departe se auzea suietul vantului trecand prin niste tufaris. A Vadanii raspunse, soptit:
- O hi fost la avanposturile noastre, domnule sergent!
Pricop incredinta si el:
- Da, la avanposturi, in urma.
Atunci sergentul Nastea hotari:
- De-acu, baieti, ne-mprastiem. Tu, Pricop, o iei la dreapta; a Vadanii, drept in fata; Cardas, la stanga. Eu o sa merg dupa a Vadanii.
Apoi, dupa ce se gandi:
- Nu trebuie sa ne-mprastiem prea mult. Eu o sa dau tignale cu fluierul, ca sa nu ne raschiram prea tare... inainte, mars!
Soldatii isi facura cruce si pornira...
Ploaia se intetea din ce in ce. intunericul era de nepatruns. Aerul incarcat te inadusea. Santinelele se despartira si-n suietul apei ce cadea de sus, vuietul pasilor se stinse. Cardas se opri o clipa, asculta; din urma se auzi un tignal usor, repetit de doua-trei ori. Soldatul isi sopti:
- Domn' sergent Nastea.
si porni mai departe. Picioarele ii lunecau, simti ca scoboara intr-o valcea; se opri din nou. Nu mai auzi tignalul. Ploaia se repezi deodata ca un bici, sfichiuindu-i fata. Apa ii strabatu repede mantaua si-i ingreuie ranita.
Cum mergea, isi aminti deodata ca pe locurile acelea mai calcase si dimineata. Lupta i se desfasura parca inaintea ochilor: reduta, plutoanele alergand, ofiterii avantandu-si sabiile, apoi cazand deodata ca fulgerati... si repede isi aminti ca sublocotenentul Cristodorescu fusese omorat: si Vulpe, cornistul, si caprarul Bujanita, si sergentul Toma - ba nu, pe sergentul Toma il ranise numai si-l dusesera in urma, la ambulanta. Iar el scapase neatins; doar o intepatura de baioneta, care mai nici nu-i strabatuse postavul tunicei. Poate ca otelul patrundea mai adanc daca, in clipa cand i-a vazut fulgerarea, un pat de arma n-ar fi culcat pe turc la pamant. Cine sa-i fi venit in ajutor? Poate Stoila, ca lupta alaturi. Stoila? Nu.
Stoila cazuse de mult, impuscat in picior. Atunci cine? si din toate chipurile care si le amintea niciunul nu-i rasarea lamurit; la urma se amestecasera companiile, sergentii
indemnau soldatii din alte sectii, si intr-un tarziu, ii adunasera un maior pe care nu-l mai vazuse si care le striga intretaiat, ca si cum se ineca: "Dupa mi-ne, baieti, dupa mi-ne, baieti". Asa i-a adus prin rovinele semanate de morti, inapoi...
Deodata isi dete seama ca, furat de ganduri, inaintase prea repede.
Amintirile i se stersera, capul i se invalmasi, il apuca parca ametelile, se intoarse in loc, nestiind incotro s-o ieie; pe urma merse la intamplare. Parca-l cuprinsese frica. Asculta putin. Nimic. Atunci, cu glasul stins, striga de cateva ori:
- Domn' sergent! Domn' sergent Nastea!
Nu primi nici un raspuns. Teama ca se ratacise ii ingheta sangele in vine. Plecase de mult; trebuie sa fi ajuns departe, poate chiar in fata Grivitei. O toana de vant il infasura intr-o panza de apa, luandu-i rasufletul si de sus se porni deodata ca un potop. Nu era chip sa ramaie acolo, mai cu seama ca i se parea ca scoboara intr-o vagauna. Se uita in toate partile sa gaseasca un adapost. Freamatul frunzelor unui copac ii lovi spre dreapta auzul. Atunci se indrepta intr-acolo. Grabi, buimac, pasul, dar cind ajunse, se opri deodata, dand piept prin intuneric cu un om. Soldatul se dezmetici indata si puse degetul repede pe tragaci, dar celalalt arunca un cuvant domol, un cuvant strain, pe care Cardas nu-l cunostea, dar pe care sufletul lui il intelese. Necunoscutul parca spusese:
- Lasa!
Cardas lasa tragaciul, apoi se uita la tovarasul care se lipise de trunchiul copacului sa se adaposteasca si el de ploaie. Cand ochiul i se deprinse mai bine, deslusi chipul si trupul omului de langa el. Era un soldat turc, o santinela ratacita ca si dansul, trimisa sa iscodeasca dusmanul. Cardas se rezema de copac, cu pusca langa el, si se gandi: cine stie cate oboseli, cate necazuri ii sleise si lui puterile, de nu mai dorea acum decat sa se odihneasca; umarul lui ajungea pe al strainului si-l simtea cum tremura; il pipai: turcu era imbracat numai in vengherca, fara manta. si lui Cardas i se facu mila; ca si cand i-ar fi cunoscut limba, dorobantul il apuca de brat si tinandu-i haina intre degete, il intreba:
- De ce n-ai luat mantaua, bre?
Paganul dadu din mana, in gol, si parca i-ar raspunse cu glasul lui stins:
- Lasa!
Un gand trecu prin mintea lui Cardas: "Daca vine cumva si domn' sergent cu ceilalti? Pricop il taie pe bietul turc bucatele." si i se muie inima. "De ce, saracu? Cine stie de unde l-au adus pe meleagurile astea? Cine stie pe cati hranea dansul acolo, intr-un sat, intr-o cocioaba hrentuita?... isi facea si el datoria ca oricare soldat. Iaca, se cheama ca au stat alaturi, ca s-au incalzit umar la umar, fara sa-si cunoasca fata bine, intalnindu-se acum pentru intaiasi data, si poate ca valurile vietei n-o sa-i mai aduca niciodata fata-n fata. Ori o scapa amandoi sa se duca acasa, ori unul dintre ei s-o intinde intr-o buna zi far' de suflet, cu pusca langa el, pe campul de lupta: ca glontu n-alege..."
si cum gandea astfel, deodata, din pieptul turcului scapa un oftat sfasietor, atat de adanc, incat lui Cardas i se paru ca suspinase el. intoarse capul; turcul, incovoiat, adormise in picioare, trudit, frant de osteneala. Cardas ii simtea mana calda si atat de slaba ca-l impungea osul umarului prin manta. Deodata parca ii veni pana la ureche un tignal. Tresari, scutura pe turc si-i striga:
- Camarade, camarade!
Acesta se trezi zapacit, se uita la Cardas, il batu pe umar si bolborosi cateva cuvinte. Apoi ridicandu-si pusca cu greu, se pierdu in noapte...
Ploaia se mai domolise. Cardas o lua inapoi; peste cateva clipe auzi deslusit tignalul si in curand ajunse la sergentul Nastea ce-l astepta cu cei doi soldati.
- Bine, mai, credeam ca te-o fi mancat turcii... Ce-ai vazut?
Cardas se opri scurt.
- Nimic, buna pace, sa traiti domn' sergent!
si patrula porni inapoi, in ploaie, spre avanposturi.
(1877 - Schite din razboi)
Santinela
Aceasta pagina a fost accesata de 3476 ori.
Biografie
- Primii ani
- Copilaria
- Adolescenta
- Tineretea
- Debutul literar
- Debutul editorial
- Maturitate
- Ultimii ani
- Sfarsitul
Opera
- 1877.Schite din razboi (1908)
- Amintiri
- Audiobook
- Batranii -schite din viata boierilor moldoveni (1905)
- Cea dintai durere (1907)
- Citate
- Critica
- Din lumea celor care nu cuvanta (1910)
- Epigrame
- Intr-o noapte de mai (1908)
- Nucul lui Odobac (1910)
- Poezii
- Punga (1909)
- Regizor
- Scenarist
- Schite
- Schite si nuvele
- Traduceri
- Trei vedenii (1910)
- Visul lui Pillat (1915)
- Volume
- Volume postume