Nadisanca

Nadisanca
de Emil Garleanu



Boier bogat, bun la inima si cu slabiciunile lui ca fiecare om. Asa, printre alte slabiciuni mai mici, avea una mare, foarte mare: tinea, ca la ochii din cap, la Balanul dumisale, un cal batran care de-abia mai ducea acum nadisanca in care se incerca sa steie chipes, cu bratele intinse pe haturi, cu biciul in mana dreapta, boierul Gavril conul Gavrilas. Pentru ca iubea atat de grozav Balanul, tinea tot pe atata la nadisanca; nu se putea gandi la cal fara sa nu-si aminteasca si de tovarasa lui de calatorie.

Pe Balan il avea de mult; sa-l fi cumparat acum douazeci de ani, un manzoc pe atunci. L-a mai tinut un an si, cum implinea trei ani si jumatate, i-a cumparat, pe masura lui, din iarmaroc de la Frumoasa, o nadisanca noua-nouta, pe toate partile cu flori asemanatoare cu cele de pe lazile de Brasov, de care casa boierului era plina, ca pe atunci.

Un an intreg si-a plimbat boierul sotia, pe coana Casuca, linisteasc-o Dumnezeu, in nadisanca trasa de calutul sprinten, invarstat de niste hamuri rusesti cu alamuri si canafuri.

Dupa acest an fericit, coana Casuca muri. Boierul, amarat ca vai de lume, nu-si mai gasea astampar. De la o vreme afla leacul: inhama Balanul la nadisanca si purcedea pe mosii, de la una la alta, sinapoi. Asa s-au tinut ani dupa ani; si vremea trecea, nadisanca se hodorogea, conul Gavrilas si Balanul imbatraneau Balanul mai repede, cum e felul calului.

Balanul imbatranise mai tare, dar si boierul, pe zi ce mergea, se facea tot mai morocanos. Fata dumisale, vaduva, se mutase la tara, doar l-o mai urni din mohorala ce-i intuneca zilele. ti-ai gasit! Numai Balanul il facea sa zambeasca.

Dimineata, cand iesea in cerdac, striga cam pe nas, dar destul de tare:

- Balaaane, maaa; vin la tata!

Dintru-ntai Balanul se itea numai, ca si cum ar fi facut mofturi; apoi o lua la fuga pana langa cerdac. Aici se suia cu picioarele de dinainte doua-trei scari, apoi isi intindea gatul. Boierul zambea de multumire, il lua de urechi, il scutura prieteneste, pe urma scotea din buzunar bucatica de zahar si i-o intindea.

Acum, in urma, batranetea tinea pe bietul Balan in pas; de-abia mai ridica o scara de-si intindea, greoi, gatul dupa bucatica de zahar. Numai ochii umezi, calzi si nespus de duiosi, umbriti de genele lungi si albe, priveau tot atat de nevinovati intr-acei ai stapanului.

Conul Gavrilas insa tot se plimba pe mosie; dar tinea calul la pas. Arareori, cand venea o pofta Balanului, smuncea nadisanca intr-un trap traganat, molatic.

Cand avea sa plece, boierul poruncea sa i se traga nadisanca la scara. Argatul o aducea, aducea si hamurile de le aseza jos langa cerdac, iar Balanul, cum auzea zgomotul rotilor, iesea singurel din grajd, venea domol, se vara intre hlube si astepta pana ce iesea boierul, de-i gasea pe amandoi, tovarasii nedespartiti. Conul Gavrilas saruta intai Balanul pe bot, apoi ii aseza hamurile. Dupa ce gatea, se suia si pornea, in vuietul grozav al nadisancei, pe pietrele curtii.

Care om din imprejurimi nu cunostea nadisanca boierului Gavrilas! Ma rog, mai rar lucru ca nadisanca dumisale! Douazeci de ani, cat o hurducase pe pietrisurile soselelor, o sfaramase toata. Dar boierul nu facea reparatii; dumnealui avea tiganul dumisale, fierar, care stia destul de bine sa-i peticeasca nadisanca cu zbanturi de fier.

intai, se-ntelege, s-au sfaramat partile de lemn: obezile, spitele, hlubele. Venea argatul boierul n-avea vizitiu, caci mana singur sa-i spuie ca s-a frant, bunaoara, o obada; boierul ii poruncea:

- Du-te la tigan si spune-i sa-i puie un zbant.

si azi un zbant, maine un altul, ajunsese nadisanca sa nu mai aiba nici o bucatica de lemn intr-insa. Toata era carpita cu fier si tinichea. Cand pornea la drum, si mai cu seama cand vroia Balanul sa-si mai incerce puterile, hodorogea nadisanca de ti se parea ca ploua cu grindina pe acoperamanturi de tabla.

Pe mosie, hodorogeala aceasta era un semn. Cand o auzeau muncitorii si o auzeau de departe , indata sporeau la munca:

- I-auzi ma, vine Sfantul Ilie!

Vechilii incalecau si dadeau raite; oamenii miscau mai repede bratele; si campul intreg misuna, ca de furnici, intr-atata harnicie.

Pe boierul Gavrila nici capul nu-l durea; hodorogeala crescand treptat cu numarul zbanturilor, dumnealui, ca si Balanul, se deprinsese cu dansa si nici n-o auzea macar...

Dar intr-o zi argatul veni si-i spuse ca Balanul nu vrea sa manance. Boierul s-a speriat, s-a coborat repede si s-a dus in grajd. Calul ridica incet capul, inchise ochii si-si sprijini botul pe umarul stapanului sau.

- Ce-i, mai Balane? Ce ai tu? Ce ai, baiete?

Balanul deschise ochii, se uita, ca si cand ar fi vrut sa spuie ceva, apoi ii inchise iarasi.

Boierul trimise repede dupa un tigan care stia sa ia sange, apoi alerga sa spuie si fetei dumisale despre boala Balanului. Cand se intoarsera amandoi in grajd, il gasira culcat jos. Se apropiara de dansul. Nu mai misca; peste ochii, pe jumatate inchisi, genele se miscau usor, suflate de vantul ce se strecura pe usa. Boierul se repezi langa cal si-l apuca un plans amarnic.

ingropara calul in gradina, iar nadisanca o inchise in sura, cu porunca sa nu se mai atinga nimeni de dansa...

Trecuse vreo jumatate de an de la moartea Balanului. Boierul Gavrilas ramasese mai posomorat, mai intunecat decat fusese. Statea toata ziua inchis in casa; pe camp nu se mai ducea, nu-si cauta de nici un interes; cazuse intr-un fel de toropeala din care in zadar se incerca fata lui sa-l scoata. Dansa alerga de la un capat la altul al mosiei, punea trebile la cale si ingrijea de avere, care altmintrelea sar fi paraduit.

intr-o zi, spre seara, boierul iesi in cerdac, porunci sa-i aduca un jilt si se aseza sa steie. De mult nu privise curtea, care parca i se parea mai mare, mai schimbata. si, stand asa, amintirea incepu sa i se redestepte: ii rasari Balanul, cu ochii lui cei blanzi si negri, nadisanca, hamurile; avu chiar parerea ca trebuie sa porneasca pe mosie. Un suspin ii ridica pieptul, apoi il cuprinse un dor mare. Se scula, se cobori in ograda si o lua incet spre sura. O gasi deschisa si intra. sura goala.

- Nadisanca!

Atat putu sa spuna boierul si se rezema de usorul usii.

Tocmai atunci i se paru ca aude un sunet cunoscut. Se intoarse. Pe poarta intra, in trapul unui cal voinic, o nadisanca noua, vopsita cu galben. Din nadisanca sari coana Elencu. Cand dadu cu ochii de tatal ei, ramase impietrita.

Boierului i se sui sangele la cap si intreba rastit:

- Unde-i nadisanca?

Coana Elencu isi tinti privirile in pamant. Conul Gavrilas intelesese totul: fata dumisale dresese nadisanca fara sa-i ceara voie. Nu mai spuse nici un cuvant, se sui in casa si se inchise in odaia lui.

O saptamana nu vorbi cu nimeni.

Coana Elencu, amarata pana in adancul sufletului ca-l necajise atat de tare, se hotari, si, duminica, inainte de a se spovadui, calca fricoasa pragul odaii in care tatal ei statea pe ganduri, langa masa. Cand il vazu, se arunca in genunchi si-l ruga plangand:

- Iarta-ma, tata. Aveam nevoie si n-am vrut sa cheltuiesc prea mult... Nu stiam ca o sa te mahnesc.

Boierul tresari, ii dete mana sa i-o sarute si-i spuse:

- Tu stiai doar ca o tineam asa, in amintirea lui Balan!

Iar cand, dupa aceasta dojana, care insemna iertarea, boierul se apleca sa o sarute pe cap, coana Elencu simti cum doua lacrimi fierbinti i se strecurau prin par.

(1905)





Nadisanca


Aceasta pagina a fost accesata de 1707 ori.