Cea dintai durere

Cea dintai durere
de Emil Garleanu



Am crescut pe ulita boiereasca a Iasului, pe Podul-Verde, cum i se zicea odata, in fata gradinii lui Mihai-voda Sturza si-n coasta padurii Copoului. Am crescut pe ulita din capatul careia privirea patrundea pana departe, spre sesul intins, in fundul caruia Cetatuia se ridica deodata, ca inaltata de niste brate uriase, mandre ca pot scalda in razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat inca pe cei de pe urma boieri, imbracati totdeauna in haina neagra, cu palarii inalte, ratacind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduti in urmarirea unui vis ce nu se poate indeplini. imi aduc aminte cum ascultam, toata ziua, trambitele, al caror glas razboinic facea sa rasune cazarmile ce ne inconjurau casa. Toata lumea militareasca era tabaruita langa noi, la deal. Nu o data am ramas uimit, in poarta, cand regimentul de linie pornea la parada, cu tamburul-major in frunte, un tigan cat un munte, purtand in cap o caciula de urs, cat o banita de mare, haine numai aur, si-n mana un buzdugan pe care il azvarlea in aer de se rotea de doua ori, apoi il prindea in palma si-l tinea o clipa sus, pana ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ograzii duceam mana la palarie, sa salut militareste pe tata, care mergea calare in fruntea batalionului. Tata, parca-l vad, se uita de sus, pleca sabia spre gatul calului, ca sa-mi raspunda, iar eu ma credeam un soldat strasnic.

Multe am vazut in ulita aceasta, in multe intamplari am fost si eu amestecat, si multe lucruri de pe acea vreme sunt inchise in sufletul meu. De unele nu-mi aduc aminte, is ascunse bine colea, si cine stie daca vreodata farmecul sau durerea lor vor rasari iarasi in mintea mea, cum rasar, in unele nopti, darele luminoase ale faramiturilor de stele. Cine stie! Dar unele din aceste intamplari mi-au ramas sapate in amintire cu o atat de mare putere, incat oricand le pot vedea, le pot povesti, cum as putea spune cea dintai rugaciune pe care mama m-a invatat s-o insir: cu mainile impreunate si-n genunchi, in fata icoanei de deasupra patisorului meu...

De multe ori m-am gandit la cea dintai durere ce-am simtit-o in inima mea de copil. O pot povesti asa cum as fi vazut-o aseara, cu intelegerea mea de acum, cu ochii si inima mea de atuncea.

...Poate sa fi avut vreo cinci-sase ani. intr-o seara ma jucam in gradinuta din fata. Cum faceam gramezi de nisip, deodata clocoti strigatul grabnic si deznadajduit al trambitei de foc. si intr-o clipa navali, in goana nebuna a cailor, sirul intreg de care cu soldati, ale caror casti galbene taiara repede o dunga luminoasa in inseratul zilei. Apoi a fost un invalmasag de trasuri, de calareti, de ofiteri, de soldati alergand mai multi, sub comanda cuiva, sau singuri, in gafaiala fugii. Se opreau unii pe altii, se intrebau, sau isi strigau vorbe de-abia spuse, apoi se aruncau in aceeasi goana grozava. Un soldat sosi cu un plic; dupa cateva clipe am vazut si pe tata, cu chipul ingrijat, trecand pe langa mine fara sa ma vada. Ma rezemasem de parmaclac, in coltul gradinutei, si priveam cu placere la neobisnuita miscare a ulitei.

Peste putin veni in fuga slujnica noastra, matusa Smaranda. Am vazut-o iesind pana in mijlocul strazii, tipand speriata: Vai de mine, arde targul! Atunci m-am strecurat printre doua jaluzele desprinse, si batrana s-a trezit cu mine langa dansa. M-am uitat si eu: in fund, cerul se rumenise, unde de fum negru se ridicau in vazduh si, uneori, cate un smoc de scantei scapara ca niste margele imprastiate. Ne-am intors langa poarta. Un calaret trecu in goana; nu mult dupa aceea, alte palcuri de soldati se perindara, ca niste vedenii. Seara se asezase usoara; odata cu racoarea ei, veni un miros acru si inecacios; rumeneala cuprinse tot cerul, iar varfurile copacilor din gradina lui voda se aurira; miscate de vant, pareau niste flacari ce ardeau leganandu-se. Peste tot se intinsese o lumina dulce, de vis. Matusa Smaranda intreba pe un trecator: Ma rog dumitale, ce arde? Acesta ii raspunse din treacat: Ulita Mare. Batrana isi rosti numele, cum obisnuia sa faca la orice intamplare ce-i redestepta mila sau mahnirea: Smarandita, Smarandita! si iar se facu tacere. Numai de departe venea vuietul nabusit al unui zbucium. Ma cuprinsese o frica neinteleasa. Deodata, gandul mi se opri la mama, care plecase in targ. Dar mama? intrebai ingrijat. Batrana ma trase mai langa dansa si-mi raspunse: O sa vie, conasule, n-ai mata teama.

Nu stiu cat vom fi stat in aceasta asteptare incordata. Mama nu mai venea, nici tata, care pornise pe urma. Deodata rasunara niste pasi traganati. Priviram in lungul ulitei. in curand puturam deslusi pe cei ce veneau: erau doi soldati care duceau o nasalie. in dreptul portii dansii se oprira: de sub patura ce acoperea nasalia iesea un horcait ragusit, care se stingea cu totul o clipa, apoi izbucnea din nou. Am auzit bine si mi-a ramas sapat in adancul mintii fiecare cuvant din convorbirea celor doi soldati. Cel dintai se intoarse si spuse, cu glas plin de spaima: Moare, mai. Da, moare, ii raspunse celalt. intaiul urma: Sa-l punem ici, in dosul portii, sa-si deie sufletul in liniste. Sa-l punem. Cand zarira pe matusa Smaranda, o trimisera repede: Fa-ti pomana si adu o lumanare.

Batrana se zapaci, alerga numaidecat, si pe mine ma lasa singurel langa stalpul portii. Soldatii nici nu ma vazura poate. Asezara nasalia in ograda, chiar langa parmaclacul gradinutei, si unul dintre ei ridica patura. Lumina felinarului din fata se intindea pana acolo. Horcaitul se auzi deslusit, aerul serii parca-i dase putere; cel ce sta intins, un pompier, inghitea in galgairi adanci, parca ar fi baut, insetat, apa. O grija de ceva ce nu intelegeam ma facuse si mai mititel si ma tintuise locului. Pieptul pompierului se ridica des, ca niste foi. Scoate-i casca, spuse unul dintre soldati. Celalt ii lua binisor casca.

Atunci se petrecu ceva groaznic. Pompierul scoase un strigat de durere, un strigat asa de adanc, ca mi s-a parut ca iesise din fundul unei hrube, de sub picioarele mele. Apoi, cu cea din urma putere, vroi sa se scoale, se pravali pe o coasta si se rasturna jos, trantind pe soldatul ce se plecase peste dansul. Casca se rostogoli pana langa mine. Ranitul ramase pe pamant, zbatandu-se, iar fata i se acoperi ca de un val negru, ce se intindea cu incetul si pe jos: ii izvora sangele din cap.

Toate acestea s-au petrecut cat ai clipi. Nici n-am avut vreme sa ma inspaimant. Aproape in aceeasi vreme putusem auzi, la spate, glasul mamei: Ce-i aici? Apoi acel al tatei, intreband pe soldati: Ce e, ce faceti? Cand mama se apropie si intelese ce se petrecea, si cand, intorcandu-se, ma zari pe mine, se azvarli, cu un tipat, sa ma ieie in brate: Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauti tu aici? Ma ridica, apoi imi intoarse capul cu mana si mi-l sprijini de umarul ei.

in aceasta vreme veni si matusa Smaranda. Am auzit scrasnetul chibritului ce aprindea lumanarea, am auzit cele cateva cuvinte, intretaiate, ale soldatului ce povestea tatei: Un zid daramat... da, peste dansul... scos de sub daramaturile unei bolti... Apoi o clipa de liniste, si pe urma un suspin, un suspin lung, de usurare, ca al unui om care se asaza sa se odihneasca dupa un drum lung. Simtii tremurul mamei. Tata o lua de brat: Hai, ce stai si tu; hai, draga. in urma, glasul batranei tanguia: Smarandita, Smarandita!

in noaptea aceea n-am putut dormi. intr-un rastimp mi se paru ca lumina candelei se inalta, se subtiaza si se toarce mereu din caierul luminat al paharului, apoi se intinde de se strange ghem imprejurul unei casti mari ce spanzura deasupra patului meu. Am tipat, a alergat mama langa mine, si toata noaptea mi-am simtit mana intr-a ei.

A doua zi m-am jucat, ca de obicei. Tot ce privisem cu o seara mai inainte se stersese ca un vis. La intamplarea din seara trecuta nu mai gandeam, cum nu mai gandeam la zgariiturile care ma usturasera numai in clipa cand mi le facusem.

Dar a treia zi, randuri-randuri, soldati treceau in pas domol, cu toti ofiterii lor, cu drapelul si cu goarnele ce sunau, duios, o rugaciune. E o parada, imi spuse mama, care ma tinea in brate, o parada, stii, ca atunci cand a venit generalul. Eu n-am crezut; caci de la fereastra am vazut sicriul purtat pe un tun, iar deasupra sicriului, casca. si atunci, din nou mi-a rasarit in minte seara aceea.

Din nou am vazut pompierul intins jos, varsandu-si chinul in suspinul adanc ce mi se paruse ca iesise de sub pamant. Mi-am dat seama ca acum il duceau undeva, departe, ca-l luau de langa toti ai lui, saracul! si-am avut acea presimtire nedeslusita a despartirii ce candva nu se poate inlatura, presimtire care se naste odata cu noi. Nu pricepusem tot, dar intelesesem destul. si, ca si cand cineva ar fi vrut sa ma desparta si pe mine de mama, am cuprins-o de gat cu amandoua mainile si-am plans, zguduitor, cea dintai durere a mea.

(1907)




Cea dintai durere


Aceasta pagina a fost accesata de 6728 ori.