Cine a iubit-o!

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

Cine a iubit-o!
de Emil Garleanu



Boierul Toma privea de la fereastra cum cresteau, vazand cu ochii, troienele in ograda. Niciodata nu i se paruse iarna mai plina de intristarea aceea care o raspandeste caderea molcoma a fulgilor infoiati de zapada. Cadea intruna ninsoarea, cadea fara sa conteneasca, leganandu-se ca penele, inceata, ganditoare parca unde sa se aseze. ingropase ograda, legand-o de-a dreptul cu sleahul dinspre sat, prefacuse surile, soproanele intr-un singur morman, aruncase peste toate aceeasi invelitoare alba, de sub care se parea ca niciodata nu vor mai rasari lucrurile cunoscute. Boierul cauta sa patrunda cu vederea prin perdeaua deasa a ninsorii, dar nu putea; zarea se inchidea sura. Cauta sa prinda cu auzul un vuiet, un strigat, strigatul unui om din sat, latratul unui caine, tipatul unei pasari infrigurate. Nimic.

Gandurile-l napadeau. Era intaia iarna pe care o petrecea singur. De la moartea nevestei lui se implinise jumatate de an si singuratatea il silea sa simta ca-i lipseste cineva, ca sufera o pierdere, ca aceea ce ar indura cand n-ar mai avea haina groasa, pe care nu o iubea, dar care totusi ii tinea cald si o avea aproape de trupul lui. Trecand din pustiul unui colt intr-altul, se mira cat loc prinse in casa fiinta ceea careia, fiindca nu era de aur, ca galbenii lui, nu-i zambise o data mai binevoitor, careia nu-i purtase ura, pentru ca atunci cand urasti simti ca-ti rascolesti sufletul impotriva cuiva care este, si ea nu era. Un abur care se muta dintr-un loc intr-altul, asta fusese dansa.

Dar deodata boierul se opri locului incremenit. I se paruse ca auzise fosnetul unei rochii, dincolo, si intoarse incet capul. Nu era nimeni; se desprinsese o perdea si lunecase intr-o parte, strangandu-se intrun singur fald. O lumina cenusie intra in odaie, si in dosul geamului, acoperit pe jumatate cu zapada, se vedeau ramurile negre ale copacilor, infigandu-se, ca niste suliti, in pieptul alb al gradinii. O pasare trecu printre ele, taind ca o foarfeca panza de ninsoare. Linistea se intinse din nou. Boierul se lasa intr-un colt pe scaun. Ziua aceasta de Craciun ii amintea pe cea din anul trecut, ii aduse aminte chipul prietenului celui mai bun, chipul lui Filip Micle, care nu lipsise niciodata mai indelung din casa lui. ii scrisese acum cateva zile, rugandu-l sa vie, ii fagaduise ca vine, dar pesemne ca se razgandise.

Ce sa faca singur, Doamne! Deodata i se paru ca aude ceva, niste clinchete inabusite, asa ca loviturile de lingurite in paharele pline, si odata cu ele i se strecura o picatura calda in suflet. Se ridica repede si alerga la geamul usii, in sala. in poarta rasari ceva negru, care se marea, se apropia, pana ce se deslusi ca e un postalion. Caii se izbira cu piepturile de fruntea troianului, se opintira si, cu capetele in sus, incepura sa taie partie prin zapada. Dar cu toate puterile lor incordate, dupa cateva clipe, se oprira. Surugiul se inalta in scari si se auzira, intretaiat, strigatele lui: Maai, Maaa... sa vie argati cu lopetile... Cine dracul sa poata intra in iadul ista?... Mortilor... Maaa, n-auziti, duglesilor ?! Boierul Toma impinse cu putere usa intepenita de zapada stransa in cerdac si striga si el la argatii care de-abia acuma isi scoasera capetele afara. Dupa ce se uitara ca niste oameni buimaci de bautura, se intoarsera cu lopetile pe umar, inotand pana la gat prin troian. Musafirul ce venise se cobori din sanie si o lua spre cerdac, dezgropandu-si, la fiecare pas, picioarele. Era Filip Micle. Lui Toma i se strecurase o raza de bucurie in suflet cum parca niciodata nu simtise. si venitul nu-si credea ochilor cand vazu chipul destins intrun suras de bunatate cum nu mai aflase la prietenul sau.

in vreme ce Toma desfacea musafirul de blanurile ce le avea pe dansul, de afara veneau glasurile necajite ale argatilor, care de-abia urcau sania inspre grajduri.
*

Asa se face ca, in seara aceasta a ajunului Anului Nou, boierul Toma nu era singur la masuta acoperita cu servet curat, de sub lampa atarnata, a careia revarsare de lumina rumenea sticla cu vin rubiniu si aprindea scantei din picaturile ramase in cele doua pahare de cristal. Prietenii mancasera, si acum ramasesera la un pahar de vin. Molesiti de bautura veche, stateau rasturnati in scaune si gandeau. Frica boierului Toma se dusese, si dansul ramasese omul din trecut, cu sufletul lui cel adevarat. Fireste, se gandea la munca lui, la munca in adevar uriasa, care-i ravasise viata pe campuri, in ploi, pe soare si-n ceata, pentru adunarea banului rotund care la dansul nu se rostogolea, ci cadea, pe lat, in cutiile de tinichea ale lazilor de fier... si pentru cine stransese? Pentru el! Numai pentru el! N-avea nici un copil, n-avea pe nimeni. Mai bine ca nu avusese copii, desi ei nu i-ar fi rapit macar o parte cat de mica din dragostea lui pentru bani, dar copiilor le trebuie hrana, foc, scoala... ii fusese de ajuns nevasta. isi amintea bine de nevasta.

Fara voie, se uita pe peretele din fata, deasupra usii. Acolo ii era portretul. Un prezent al lui Filip, de ziua ei. Simti nevoia sa vorbeasca despre dansa.

- Seamana bine Ana in portretul cela.

Filip tresari, intoarse repede capul, se uita la chipul, pe jumatate in umbra, al femeii si raspunse scurt, cu glasul tremurat:

- Da, foarte bine.

si cazu iar pe ganduri.

Toma urma:

- Parca va vad, anul trecut, in ajunul Anului Nou; tu erai tot in locul acesta, dansa sta colo, langa biblioteca. Vorbeati, ca de obicei, despre o carte, mi se pare.

- Da, despre o carte.

- Iar acum doi ani... A, da, acum doi ani ati facut sarbatorile singuri. Eu a trebuit sa ma duc la Iasi pentru vanzarea padurii celeia... La intoarcere, mi-ati iesit inainte, voiosi... Va intelegeati bine voi amandoi. Apoi adauga ca incheiere: Iaca, eu n-am inteles-o niciodata pe nevasta-mea. Nici ea pe mine, nu-i vorba.

Filip se uita departe, cu ochii umezi.

Un dor il ineca, ii oprea parca inima sa-i mai bata, il facea sa sufere grozav.

si tocmai acum glasul lui Toma rasarise dintr-o lume de vrajmasie. Nevoia unei spovedanii, a unei spovedanii facuta nu din credinta, ci dintr-o mandrie haina, dadea mereu rasunet cuvintelor lui:

- Dumnezeu sa ma ierte, dar parca nu eram facuti unul pentru altul.

Filip ii raspunse, stapanindu-se:

- Nu ti-ai cunoscut femeia, cum nu-ti cunosti nici una din cartile acele, din biblioteca pe care n-ai deschis-o niciodata.

Toma sorbi din pahar si raspunse:

- E adevarat! N-am avut vreme sa-mi citesc biblioteca, intocmai dupa cum n-am avut vreme sa-mi iubesc nevasta.

Filip se indrepta pe scaun si intreba rastit:

- De ce-ai luat-o atunci, daca n-ai iubit-o?

Toma raspunse linistit:

- Am luat-o pentru bani. Fara zestrea ei, azi n-am sta aici, in casa asta.

Filip vorbi cu glasul inabusit, intretaiat, neputandu-si stapani furia, care venea deodata, ca un clocot:

- Ai luat-o ca sa-i inseli viata... Ai amagit-o ani de-a randul.

Toma nu bagase de seama felul in care prietenul ii vorbise. Urma sa spuna:

- N-am iubit-o, dar i-am dat tot ce a vrut. A avut de toate aici in casa. Nu a dus nici o grija. Nu i-a lipsit nimic; spune tu daca i-a lipsit ceva?

Filip se scula in picioare; o clipa ii venise sa-l loveasca peste gura care mintea; o furie grozava ii navali din inima in care o tinuse pana acum ascunsa, ca pe un izvor ce n-are pe unde iesi la lumina, apoi cuvintele cursera repede, dezlantuindu-se, aproape fara rasuflet:

- I-a lipsit, i-a lipsit dragostea ta. Dragostea pe care sufletul tau n-a avut-o, sufletul sterp ca un pamant nisipos din care nu rasare iarba. I-a lipsit cuvantul tau cald, care nu-ti putea iesi de pe limba deprinsa numai sa numere. I-a lipsit blandetea, pe care faptele tale de om zgarcit, care stoarce banul, nu putea sa i-o dea. I-a lipsit fericirea, intelegi, fericirea, pe care tu ai gustat-o langa lazile tale cu bani, dar pe care ea n-a avut-o, pentru ca... pentru ca era cinstita, pentru ca era credincioasa juramantului ei. Totul i-a lipsit in casa asta, tot, tot!

Filip se plimba prin odaie, isi purta mana prin parul lung, carunt. Se simtea tot mai luat de furie. Toma se indreptase si el in scaun, trupul i se scuturase de moleseala, deschise ochii mari si se uita nedumerit la chipul prietenului, pe care aproape nu-l recunostea. intreba cu spaima parca:

- Ce ai? De ce-mi spui vorbele aceste?

Filip i se aseza in fata si, aproape de tot, ii sufla cu un suier cuvintele:

- Pentru ca ai deschis singur vorba, vorba care nu te costa parale. Eram hotarat sa ti le spun demult inca, desi ar fi trebuit sa-mi calc sufletul pentru aceasta, dar as fi facut-o daca ar fi venit o imprejurare ca cea de azi, as fi facut-o, nu pentru tine, ci pentru dansa. As fi incercat si mai mult: as fi dat si viata pentru ca sa o vad mai fericita, mai multumita. As fi dat tot, si daca ti-as fi deschis ochii, daca te-as fi facut sa-ti instrainezi macar o parte, cat de mica, din iubirea pentru bani, si sa i-o dai ei, atunci nu ti-as mai fi calcat in casa. Dar nu ti-am putut spune nimic fiindca n-ai pomenit niciodata numele ei; il pomenesti astazi, cand nu mai este, cand ai scapat de dansa, cand vorbele mele nu-i mai pot aduce nici o alinare, acolo, in mormantul ei, langa care ar trebui sa stai zile intregi, ingenuncheat... ca un nemernic.

Toma se sculase in picioare. Sub biciuirea cuvintelor lui Filip parca-i incoltise o lumina in minte, o lumina care lega anumite fapte din trecut si al carora inteles se deslusea acuma, asa, deodata, intr-o scaparare ca de fulger. in clipa aceea Toma simtise si manie manie asupra cuiva care-l furase de o avere uitata intr-un colt si un simtamant strain care-i umpluse pieptul, apoi il golise repede, poate o parere de rau.

Amandoi stateau fata in fata. Filip cu incredintarea ca spusese prea mult, desi parca ar mai fi vrut sa adauge ceva marturisirii, Toma cu parere de rau ca nu auzise totul, cu dorinta de a mai intreba.

si, cu toate acestea, intelesesera ca trebuiau sa taca, sa nu-si mai vorbeasca un cuvant unul altuia, niciodata. intre dansii parca se intrupase o umbra, o vedenie, care le pusese usor mana pe gura. si buzele lor ramasera inchise peste mormantul sufletului lor. Se uitara unul la altul, apoi Filip porni repede, purtandu-si mana peste fruntea scaldata in sudoare, inspre odaia lui, sa se pregateasca de plecare, in zorii zilei, fara sa se mai revada.

(1907)



Cine a iubit-o!


Aceasta pagina a fost accesata de 2612 ori.

Biografie

Opera







© 2007 Audio Carti - Carti Audio