Flamand

Flamand
de Emil Garleanu



Mosierul Chiriac Pascu, iesi inainte:

- Bine frate, nimerisi tocmai la spartul targului. Eu am pranzit de mult. Dar sa pun sa-ti faca indata ceva.

Prietenul sau, Dumitru Stupcan, raspunse, scoborandu-se din trasura:

- Ba sa-ti cauti de treaba! De data asta am mancat.

si mosierul zise:

- Cum de data asta? Cu alte cuvinte altadata ai cam ramas flamand la mine? in vreme ce-si dara mana, Stupcan il deslusi:

- La tine, nu, niciodata. Raspunsul acesta e in legatura cu o intamplare a mea din tinerete, pe care nu o pot uita. Am sa ti-o spun. Deocamdata porunceste sa-mi vare calul in grajd, caci astaseara raman la tine.

Cei doi vechi prieteni intrara in casa. si dupa ce musafirul isi scoase mantaua de panza ce-l ferea de colb, trecura, amandoi, intr-o odaie in care obloanele erau inchise ca sa nu patrunda caldura zilei. Vorbira despre multe, si nu iesira din casa, decat dupa ce bagara de seama ca se inserase, cand trecura din dos, in cerdacul ce da inspre padurice. si se asezara amandoi in jilturile de paie, care scartaira supt greutatea trupurilor.

in inaltimi cateva stele parca palpaiau si parca nu. Paduricea sta nemiscata. Deasupra un stol de prigorii nu-si gaseau odihna.

Dumitru Stupcan spuse:

- Draga Chiriac, de cand sunt eu n-am vazut o priveliste mai frumoasa ca aceasta dela tine.

si adaoga oftand:

- Prietene, ce-as mai da sa pot sta cu tine, intr-o casa ca asta, pe o mosie ca a ta.

- Nimic n-ai avea de dat: stai la mine toata viata ta, si-ti indeplinesti dorinta.

Stupcan intoarse capul, si prin umbra serii privi in ochii lui Chiriac.

- stiu ca vorbesti din inima, ii zise, dar... Ei, dragul meu, daca s-ar putea face totdeauna ceeace vrea omul.

Dupa cateva clipe Chiriac apropie jiltul, intinse bratul, isi apuca prietenul de dupa gat, apoi ii zise:

- Dar parca era vorba sa-mi spui intamplarea ta din tinerete.

- Bine, dragul meu, sa ti-o spun; asculta:

- "... stii ca dupa ce mi-am luat licenta, pusesem mana pe niste parale venite dintr-o mostenire neasteptata. Le-am tocat, o stii si asta, prin calatorii. Am vazut multe, n-am ce zice, dar ca sa nu raman pe acolo, a trebuit s-o iau frumusel inapoi spre tara. M-am intors usurel de tot. in rastimpul acesta de vreme, pana ce m-am insurat, noi nu ne-am vazut. in Bucuresti am inceput sa duc viata de student. Cu zapaceala mea, nu prea ma incumetam sa iau vreo slujba. Mancam odata in zi, si dormeam de doua ori: adica si inainte si dupa masa. Eram cel mai fericit om din lume, cand ma chema cineva sa mananc la el. Scuteam un franc, si ma saturam totodata. Dar noroacele aceste se intamplau rar. Odata, cum ma indreptam spre birt, ma lovesc piept in piept cu Simeon, Simeon Cardu, cu care ai invatat si tu. Nu ne vazusem de ani de zile. El ajunsese bine, se insurase si luase zestre mare. Cum ma zari imi sari de gat si dupa imbratisari si intrebari, urma poftirea la masa de seara. Cum eram deprins sa mananc numai odata in zi, am luat numai o cafea neagra, si m-am intors. imi pastram foamea pentru masa unde eram chemat, masa ce fara indoiala avea sa fie indestulatoare. Cum am ajuns acasa m-am culcat. si am visat numai mancaruri. Pe semne de asta am dormit ne-ntors pana seara la opt. La Simeon trebuia sa fiu la sapte. Eram nenorocit. M-am imbracat si eu cat am putut mai iute si am luat-o la goana. Cand am ajuns se asezasera la masa. si mi-a fost rusine. Le-am spus ca ma oprise niste afaceri, si ca mancasem. iti poti inchipui! Facui cunostinta cu totii, si Simeon imi zise: "Bine draga, cel putin sa ne faci placerea sa stai cu noi". si ma aseza langa nevasta-sa. Sunt imprejurari in viata care iti lasa urme nesterse.

Uite, parca vad sufrageria mare, cu peretii in lemn de stejar; parca vad candelabrul, trichelurile, si farfuriile cu flori aurite; si parca simt privirea curtenitoare a slujnicei care aducea mancarurile. tin minte chiar o meteahna a femeii acesteia! Avea un ochiu mai inchis si de cate ori trecea pe langa mine, parca-mi facea semn sa scot si eu din farfurie. Cand ajunsei eu, mancasera supa. Chiar atunci se pusese pe masa rasolul de peste, un salau. Pestele care-mi place mai mult, - si cu drept cuvant. Ai bagat tu de seama ca e singurul peste care dupa ce e fiert isi pastreaza culoarea ceea proaspata, alba-verzue, pe care o are cand e viu? salaul e peste de neam, draga. si, intr-un sos de mustar ca acela, e un lucru rar. Cand l-am vazut am simtit un gol in stomac. Mi-am adus aminte de toti salaii, pe care-i mancasem in viata mea de ratacitor, pe bordul vapoarelor mari. Ce-mi facea chinul si mai mare, era ca alaturi, nevasta lui Simeon, da deslusiri unei prietene, despre cum se gateste sosul cu mustar. in fata mea Simeon inghitea din plin, si printre imbucaturi luase din nou firul vorbirii rupt prin venirea mea. Vorbeau despre arta, draga, despre pictura. Vazandu-ma ca tac, vroira sa ma faca sa-mi dau si eu parerea.

- Tu care ai fost prin atatea locuri, imi zise Simeon, poti sa-mi sprijini admiratia pe care o am pentru Wiertz. Ai fost la Bruxelles, in galeria operilor lui?

- Cum nu, raspunsei eu, si inganaiu cateva cuvinte.

Prietenul meu inghiti odata si urma sa-mi vorbeasca :

- Ai vazut "Rasvratirea ingerilor"?

Cum nu. E una dintre cele mai indraznete panze ce mi-a fost dat sa vad vreodata.

si mai inganaiu cateva cuvinte. Dar in gandul meu dam dracului si pe Wiertz, si pe toti ingerii lui. Ispravira de mancat pestele si sluga trecu iarasi pe langa mine, si cu ochiul ei pe jumatate inchis parca ma indemna: "Macar din mancarea asta scoate si dumneata". si in mijlocul mesei, aburi o gasca cu varza. Simtii ca cineva dinauntrul meu imi racnea; "Spune, omule, ca ti-e foame, ca n-ai mancat. Uite gasca sboara din farfurie!" Ce e drept intr-o clipa nu ramase decat varza din care se ridica un val de aburi, si mi se paru ca tocmai colo, sus, deasupra capului meu, din aburii mirositori se intrupeaza deodata gasca alba, cu gatul si aripele intinse spre zbor, ca gagae spre a-si lua ramas bun de la mine, si ca se strecoara prin bagdadie. si n-am mai vazut nimic.

- Nici vorba, urma Simeon, Wiertz e un artist genial. Ma rog, Stupcane, ce zici tu de "Napoleon in Infern"?

- A da! Ce sa zic. - De "Napoleon in Infern" vorbesti? A! nici vorba. E o mare opera. Chipurile acelora cari au ce banui marelui omorator de oameni, te zgudue. Nici vorba.

Eram zapacit; lihnit de foame. Mi se incleiase limba. Nu stiu ce voi mai fi indrugat, si cata vreme trecuse, cand deodata imi gadili narile mirosul unei fripturi. intorc la dreapta capul, si vad manusitele albe ale gazdei impartind un purcel fript. Tu nu stii gustul purcelului fript. Degeaba, nu-l stii! Poate stii pe a purcelului din care ai mancat, asta-i alta ceva, dar pe a purcelului din care nu ti-a fost dat sa mananci, nu-l stii, n-ai avut fericirea sa-l stii.

Privind la ceilalti imi adusei aminte ca prin farmec de chinurile ce le mai simtisem odata, intr-un internat, dupa ce citisem descrierile din Odisea, a meselor cu vitei si berbeci fripti, a ospaturilor cu vinurile groase de pe coastele Greciei fericite, din acele vremuri. Ma rugam in gand lui Dumnezeu, sa dea purcelul mai repede gata, sa se sfarseasca odata cu suferinta mea. As! isi varase coada Wiertz. Vorbind despre dansul se inghitea mai rar. Fireste, vrand-nevrand, trebuia sa-mi dau parerea asupra operilor lui. in sfarsit, sosi prajitura. Deodata, fara sa ma astept, nevasta lui Simeon, taie o felie, dar stii o felie mare din prajitura, si mi-o intinde: "Oricat ai fi de satul, imi zise, prajitura se poate manca, si n-ai sa mi-o inapoezi".

Cred si eu! Cum de nu-i trecuse prin minte sa faca astfel si cu purcelul! Eu ma asternui pe mancat. Sa crezi, nu simteam gustul prajiturii; stiu atata ca era ceva bun si ca in sfarsit mancam si eu. Dar Simeon nu ma lasa in pace:

- Stupcane, in fund deasupra usii e un tablou, care...

- Nu e nici un tablou in fund, raspunsei eu, desnadajduit ca nu pot manca in liniste.

- Cum nu, este unul: "Grecii" "Grecii"... Atunci cu coada ochiului am zarit cum nevasta-sa ii facu semn sa ma lase in pace. Femeile patrund mai repede unele taine, ca noi. Din infatisarea mea nevasta-sa ghicise, ce sufeream. Tacura cu totii, iar eu primii trei felii, una dupa alta. Nu mai vorbi nimeni, nici un cuvant, pana la sfarsit. Fara indoiala, ma priveau. Dar ce-mi pasa mie? Mancam, acesta era lucrul de capetenie. N-o sa uit niciodata intamplarea asta!"

Chiriac rase toata vremea cat povestise prietenul sau.

Noaptea se apropia repede. in vreme ce jos intunericul ineca totul, cerul se lumina in sclipirea miilor de stele. Prigoriile se linistira in frunzisul paduricei.

O slujnica deschise usa si spuse:

- Poftim la masa.

- Tocmai acum ma gandeam ca intarziasem cu masa, zise Chiriac. Povestirea ta, Dumitre, mi-a facut o foame de lup. Haidem sa mancam.

Cei doi prieteni se sculara si pornira tinandu-se de mijloc. La usa sufrageriei Stupcan se opri si spuse:

- Pentru ca mergem la masa, da-mi voie sa-ti fac o intrebare:

- Dragul meu, stii care e cel mai prost pictor din lume?

- Wiertz, raspunse Chiriac razand.

- Asa. Vra sa zica suntem de aceiasi parere. E Wiertz. Sa nu mai fie vorba pe urma. Putem manca linistiti.

Apoi adaoga suparat:

- N-o sa-i iert cat voi trai, ticalosului, ca a facut doua panze proaste: "Rasvratirea ingerilor" si "Napoleon in Infern".

Prietenii rasera si intrara in sufragerie.

(1907)





Flamand


Aceasta pagina a fost accesata de 1072 ori.