Frati

Frati
de Emil Garleanu



Fara sa ridice privirea de pe hartiile ce iscalea, maiorul raspunse rastit:

- Va merge cornistul companiei.

Ofiterul vroi sa mai adauge ceva, dar maiorul nu-i dadu vremea, ridica in sus capul si, cu acea luminita galbuie in ochi, ce dadea cautaturii lui un aer de veselie, chiar atunci cand era infuriat, spuse raspicat:

- Cred c-ati inteles, domnule sublocotenent.

Ofiterul raspunse scurt ca a-nteles, si pleca. Strabatu sala pe langa camarazii ce-l priveau banuitori, apoi lua drumul drept inspre compania lui. in usa il astepta sergentul-major. Ofiterul ii porunci, la randul lui, cu un glas ce imprumutase ceva din acel al maiorului:

- Va merge cornistul companiei.

Sergentul-major se intoarse si striga:

- Va merge...

Dar nu avu cand sa sfarseasca, cineva din fundul intunecos al salii, cornistul, care si auzise ordinul comandantului de pluton, raspunse inabusit, dar hotarat:

- Am inteles, sa traiti, domnule sergent-major.

in aceasta vreme, ofiterul intra in cancelaria companiei, isi puse mantaua, isi lua chipiul si, ridicandu-si gulerul, iesi in curte, indreptandu-se spre poarta; o lua pe o strada laturalnica, mai apropiata. Ajunse acasa, isi arunca sabia si chipiul intr-un colt, mantaua in altul, nu dadu voie sa i se faca focul, si se tranti pe pat.

Cu fata infundata in perne, degeaba cauta sa-si gaseasca astampar. ii fu peste putinta sa adoarma. La urma urmei, vrand sa-si goneasca nelinistea, se incerca sa gandeasca intr-un anumit fel: Ma rog, nu-i murise nimeni dintre cei de aproape ai lui, nici o rudenie mai departata, nici macar un prieten dintre acei cu care ar fi petrecut clipe tulburi, sau fericite, ce pecetluiesc trainicia infratirii a doi oameni. Nu; ci un soldat, un strain, un om pe care-l avusese un an in frontul companiei... Asa vroia ofiterul sa-si inlature mahnirea, dar nu putea. Gandul celalt, cel ce izvora fara voia lui, acela ii reimprospata alte lucruri. isi aducea aminte cum, in cutare zi de mars, pe o arsita dogoritoare, ceruse apa la soldatii din pluton mai nimeni nu avea, iar celor ce le ramasesera cateva picaturi, le pastrau pentru setea lor de oameni truditi ce duc atata amunitie pe dansii... Un singur om a intins bidonul, dar in asa fel ca ramainea ascuns, parca intr-adins, dupa ranita camaradului din randul intai. Cand i l-a inapoiat, a tinut bidonul aproape, silind pe soldat sa se arate: era Stan Petre... Dar, in cutare noapte ploioasa, in avanposturi, in manevra trecuta, cand a gasit in cort un culcus de paie uscate, pregatit pentru o odihna mai cumsecade! Tocmai tarziu afla, printr-o intamplare, ca tot Stan Petre i le adusese... il primise ca recrut in urma staruintei fratelui sau, cornist al companiei, cu doi ani de vechime. il intrebase: Vrei sa vii la mine, baiete? Recrutul isi apropie repede calcaiele, isi scoase iute caciula si raspunse din toata inima: Vreau, cum nu, sa traiti, domnule sublocotenent... Ce voios era soldatul acesta. Numai sa-l fi privit, in marsuri, mergand voiniceste, totdeauna zambind, si-ti trecea orice osteneala. Rar soldat si prieten credincios ca Stan Petre!... Acum cateva zile, intrand dimineata in companie, ii iesi cornistul inainte; cu glasul incet de lacrimi, ii spuse ca peste noapte dusese pe frate-sau la spital. il cuprinsese o caldura grozava, vorbea intr-aiurea, iar doctorul, chemat, grabnic, spusese ca-i tifos. De frica sa nu se imbolnaveasca si altii, il scosesera repede din cazarma.

il vazuse la spital, pe patul de chinuri, cu buzele arse, cu fata supta, cu ochii stersi ce nu mai puteau cunoaste. Ieri, la raportul companiei, caporalul de serviciu ii raportase ca soldatul Stan Petre murise... Iar maiorul, om bun, dar cu toane, nu ingaduise ca la inmormantare sa sune un alt cornist.

intelegand ca nu va putea adormi, chinuit de ganduri si amintiri, ofiterul se imbraca si, cu toate ca nu era nevoie, pleca din nou la cazarma.

A doua zi incepuse sa ninga. Plutonul de parada venise si se insirase in ograda spitalului, in fata odaii intunecoase ca o hruba de beci. Un caporal si cativa soldati intrara inauntru. Ofiterul facu semn cornistului sa se duca si el, apoi inainta singur, intra pe usa ingusta, cobori cateva scari si ramase langa perete. in mijlocul camarutei de piatra, pe o masa, Stan Petre parea ca doarme usor, gata sa tresara la cel dintai sunet al desteptarii, pe care nu mai avea sa o auda. De pe fata i se dusese urma de zbucium ce ramane dupa o boala plina de chinuri; in locu-i rasarise zambetul acela cuminte ce-l prindea atat de bine.

La capatai ii plangea maica-sa, o femeie slaba, trudita de munca, cu picioarele goale pe o vreme ca aceasta de inceput de iarna. Mai incolo, un frate al ei, cu decoratiile razboiului pe piept. Cand batrana vazu pe celalt baiat, pe cornist, incepu sa boceasca in gura mare:

- Mi l-o luat Dumnezeu si m-o lasat numai cu tine! Baietul mamei, baiet.

Iar batranul cauta s-o linisteasca:

- Taci, Marando, asa a vrut Cel de Sus. Apoi veni langa ofiter, se opri la o parte si spuse: Sa traiti, domnule sublocotenent, nu va suparati, asa-s femeile, mai slabe.

Cu doua zile inainte, se daduse ordinul de zi prin care Stan Petre era facut fruntas. Doi dintre camarazi ii cusura, pe manecile tunicii, galonul impletit din matasa: pusesera mana de la mana si-l cumparasera. si deodata unul baga de seama ca numai cravata ii lipsea fruntasului Stan Petre; cornistul isi desfacu repede cravata lui si o infasura usor la gatul fratelui sau. Iar maica-sa, cu degetele ei groase, de-abia ii atinse fruntea si-i aseza capul pe perna:

- Asa, sa nu se loveasca, dragul mamei.

Preotul sluji putin, apoi patru soldati asezara sicriul pe o nasalie si-l scoasera afara. Soldatii se descoperira. Ningea des, cu fulgi mari, ce cadeau ca niste flori albe de cununie. Preotul trecu inainte, apoi veneau cei ce purtau nasalia, cei doi batrani, ofiterul si plutonul. Plecara in bocetele mamei.

Ofiterul privi pe cornist. il vazu ca duce cornul la gura, ca sta cateva clipe fara sa poata suna, apoi auzi un scancet ce se schimba intr-un hohot de plans si, deodata, ca un strigat de durere, cantecul de ingropare al ostasilor strabatu aerul. si-n clipa ceea i se paru ca aude un sopot inabusit in randurile soldatilor din urma lui, vroi sa priveasca inapoi, dar nu putu, caci lacrimile ii napadira in ochi; inclina capul pe piept si incepu sa planga.


(1907)




Frati


Aceasta pagina a fost accesata de 1383 ori.