Grusan

Grusan
de Emil Garleanu




    Lui Costin Petrescu

Facusem inspectia si ma grabisem sa ajung in odaia larga, de scanduri, a cantinei, in care ne intalneam, in fiecare seara, ofiterii aflati in tabara. Veneam cu totii, si tineri si batrani, multumiti ca puteam sta putin, unii langa altii, fara sa fim stransi in chinga legilor militaresti. Asta-seara se adunasera mai multi ca de obicei, caci venisera si ofiterii regimentului de cavalerie ce sosise dimineata. Toti vorbeau despre una si alta; eu imi asteptam ceaiul obisnuit, cand intra un capitan de calarasi, saluta pe maiorul ce sta la o parte, singur, apoi se indrepta spre alti doi capitani batrani, camarazi de-ai lui, si le spuse tare:

- stiti ca s-a impuscat Grusan? Uite, cititi...

Se facu tacere. Unul din capitani lua jurnalul si citi cu glas tare:

- Aseara s-a impuscat generalul in retragere Grusan. Pricina acestei fapte e necunoscuta. Omul acesta nici nu putea sa moara altfel, zise capitanul.

Iar cel ce adusese vestea se intoarse spre ofiterii tineri si le spuse:

- Ei, baietilor, voi nu stiti cine a fost Grusan; n-ati vazut astfel de sef, si nici n-o sa vedeti. Noi, cei cu parul carunt, am apucat alte vremuri, dragilor.

Atunci, din fundul odaii se ridica un sublocotenent de vanatori, foarte tanar, cu mustata de-abia rasarita, subtire la trup si slab la fata, caruia camarazii, de plapand ce era, ii spuneau: Duduia.

- Domnule capitan, zise el cu glasul tremurat, eu n-am apucat vremurile cele grele; cu toate acestea, am cunoscut pe generalul Grusan; l-am vazut pe cand eu eram copil si dansul colonel. Daca-mi dati voie, va pot povesti cum m-a facut sa simt cea mai grozava spaima ce am avut-o in viata mea.

Toti si-au tras scaunele mai aproape, iar maiorul se scula de la masa, miscat parca, veni pana langa ofiter si, uitandu-se drept la el, ramase sa-l asculte in picioare.

Sublocotenentul statu cateva clipe, apoi, hotarandu-se, povesti:

- Mi-am petrecut copilaria in Iasi, in casele in care ma nascusem, atat de aproape de cazarma, incat rasunau comenzile pana la noi. Casa fiind impartita in doua, partea dinspre cazarmi se inchiria ofiterilor. Acolo am vazut multi militari.

Unul dintre acestia era si colonelul care se duce acum. Regimentul primise ordinul de plecare, si dansul venise sa-si ia ziua buna de la matusile mele. Cum eram bolnav, s-a apropiat de pat, mi-a dat mana si mi-a urat insanatosire grabnica. Apoi l-am auzit cum spunea in sala ca se-ntelesese cu comandantul regimentului ce venea sa se mute la noi, in locul lui.

Peste doua zile un furgon aducea lucrurile chiriasului.

Ardeam de nerabdare sa vad pe colonelul cel nou, dar boala ma vanduse patului. Zilele isi luara mersul lor obisnuit. Alaturi parca nu statea nimeni. Chiriasul nu da nici un semn de viata. Pesemne pleca dimineata, cum se lumina, si se intorcea tocmai seara. Nici matusile nu-i putusera inca vorbi. La urma urmei, nu era nici o graba. Mai grabit eram eu, care, la varsta mea, vreo treisprezece ani, legam prietenie si cu cei tineri, si cu cei batrani.

Dorinta mea de a vedea pe colonel crescuse. Dar in aceeasi vreme asteptam cu o frica nemarginita clipa intalnirii. Caci aflasem, fara voia mea, multe despre el, de la o slujnica, ce vorbea seara, alaturi in odaie, cu fata din casa. Toate cele povestite le auzise de la ordonanta, care, la randul lui, le primise, ca un fel de spovedanie, de la cel dinainte: colonelul fusese in razboi; avea un semn in obraz, dar nu se prea baga de seama din pricina barbii. Era rastit la vorba. isi batea ordonanta, dar apoi ii da bani multi. Avea patima calaritului, umbla calare zi si noapte. si de frica lui ii stia si calul, cat era el de zmeu. il chema Grusan, iar ofiterii ii ziceau: Grusan-Salbaticul.

L-am vazut intaiasi data intr-o zi de primavara. Ma insanatosisem si ma plimbam prin gradina. Deodata aud un tropot, apoi o smuncitura si un nechezat. Ma intorc. Trei soldati aduceau un cal negru ca taciunele, cu gatul inecat in coama ce se rasfira peste capul in care se zbatea albul ochilor. in aceeasi clipa se deschise usa. Colonelul iesi in scara. Vederea lui m-a infricosat mai mult.

Era inalt, spatos, cu o barba mare, neagra, ce-i pornea aproape de langa ochii adanci, intunecati. Genele ii acopereau pleoapele. Iar chipiul ii umbrea fruntea pana langa cuta adanca dintre sprancene. Dansul se cobori incet, apoi porunci: Dati-i drumul!

Calul, simtindu-se slobod, vroi sa sara, dar glasul detuna groaznic: Stai!

Calul ramase pironit locului.

Stapanul il privi drept in ochi, parca-l vrajea, apoi facu un pas deoparte... Ma zari.

Vino aici, imi zise.

Simtii ca nu-mi mai bate inima. Toate dimprejurul meu parca se stersesera. Nu vedeam pe nimeni, afara de el. Mi se parea urias. Fara voie, pasii spre dansul. Ma lua de mijloc si, mai inainte sa pot scoate un cuvant, ma zvarli calare. Glasul rasuna iar : Stai!

Calul si cu mine facea in clipa aceea un singur trup rascolit de spaima, cu nervii uniti intr-o singura tremurare.

Apoi colonelul ma lua jos, puse piciorul in scara si se sterse ca o vedenie din fata mea.

Am cazut din nou bolnav de moarte, in prada celei mai puternice spaime. Am zacut intreaga primavara, fara ca matusile mele sa stie pentru ce m-a intors boala. Nu le spusesem nimic despre intamplarea care nu putuse iesi din mintea mea nici dupa ce ma insanatosisem, nici chiar dupa ce scapasem de groaznicele visuri ce-mi cutreierau somnul.

si totusi, pe urma doream sa mai vad pe salbaticul soldat. Nu stiu de ce imi inchipuiam ca n-as mai fi tremurat pe spatele calului...

Era pe la mijlocul iernii. Auzisem ca si regimentul acesta trebuia sa plece numaidecat. Toata ziua ma plimbam prin gradinuta, dar pe colonel nu-l puteam zari. Ma hotarai sa ma scol dis-de-dimineata in cele cateva zile ce mai ramasesera pana la plecarea lui. A doua zi de la hotararea mea, tocmai ma imbracasem si priveam pe fereastra dealul din fata, acoperit de mii si mii de cioare ce stateau inca, aripa langa aripa, pe omatul pe care isi petrecusera noaptea. Deodata rasunara alaturi vuiete si vad slugile alergand intr-acolo. Mi-am luat repede paltonul si m-am dus si eu. Ce se intamplase? Calul, mai salbatic decat oricand, trantise pe cei ce-l tineau si, intr-o smuncitura, scapa din mainile lor. Ordonanta se repezi, vroi sa-l opreasca, dar luneca, si calul il lovi cu picioarele dinapoi in piept. Toate acestea le istorisea, de-abia vorbind, un biet soldat colonelului, care, ingenuncheat, descheia haina celui lovit. Acesta din urma ramasese lungit jos, cu albul ochilor intors in afara, cu gura deschisa, plina de sangele ce picura, inrosind omatul. Dupa cateva tresariri usoare, isi dete sufletul. Atunci se auzi in poarta tropotul calului. Niste calarasi il prinsesera si-l aduceau. Colonelul tresari, se scula repede si se arunca strigand: Lasati-i darlogii!

Cand se opri in fata calului, repezi mana si-i izbi un pumn strasnic in frunte. Calul se ridica in doua picioare, vroi parca sa se arunce asupra stapanului sau, dar, ametit, cazu pe spate, ca si cum s-ar fi topit. Grusan, care apucase darlogii, se pravali si el. Dar intr-o clipa se ridicara amandoi, se infruntara ca doi dusmani de moarte, apoi colonelul scoase un strigat spaimantator, se arunca in sa, smunci darlogii, invarti calul in loc si se napusti pe poarta. Peste putin l-am vazut pe deal, intrand sageata printre miile de cioare care se ridicara, deodata, intr-un vaier asurzitor, acoperindu-l, infasurandu-l ca-ntrun zabranic, si nu l-am mai zarit, ca si cum nenumaratele pasari negre l-ar fi rapit in zborul lor spre cer.

De atunci nu l-am mai intalnit niciodata.

Sublocotenentul isi trecu mana peste fata, vroind sa goneasca parca aceasta amintire. Toti taceau. Atunci, maiorul, care nu se miscase toata vremea cat povestise ofiterul, se rezema cu spatele de perete si spuse, cum si-ar fi vorbit lui:

- Da, asa era dansul. Ramase o clipa cu privirile pierdute in gol, apoi adauga: Pentru ca e vorba despre un om cum nu trec multi prin viata, si fiindca dansul astazi nu mai este, o sa va povestesc, domnilor, intr-adevar cea mai grozava intamplare din viata lui, si dintr-a mea, care am fost martor.

Maiorul se opri putin, voind sa-si stapaneasca glasul ce tremura, ca si al sublocotenentului; pe urma incepu:

- in ajunul razboiului eram sergent in regimentul de calarasi pus sub comanda colonelului Grusan Grusan-Salbaticul. I se zicea astfel in urma unei intamplari: intr-o dimineata, pe toate ordinele de zi in josul carora era iscalit dansul, se gasi adaugat : Salbaticul. De atunci i-a ramas porecla. Prin ce imprejurare, nu-mi aduc aminte, capatasem increderea acestui om, de care se fereau cu totii. Asa se face ca aveam dese insarcinari din partea lui.

intr-o seara, cu vreo doua zile inainte de plecarea noastra spre campul de razboi, ma intorsesem dintr-un sat indepartat, unde fusesem trimis de catre colonel sa vad daca se gasea fanul trebuincios. Plouase ziua intreaga, drumurile se desfundasera, calul razbea cu greu prin glod. intarziasem, si toata vremea ma gandisem cu grija la intalnirea cu colonelul, caruia trebuia sa-i raportez. Cand am intrat in cort, l-am gasit in picioare, uitandu-se, cu ochii lui intunecati, la ordonanta ce-i povestea ceva, dar care, in clipa venirii mele, tacuse. Am ramas langa usa, cu mana la cozorocul capelei, asteptand. Comandantul se uita la mine, apoi imi porunci: Ia-ti calul si vino.

M-am dus la conovat, mi-am luat calul, care ramasese cu saua pe el, si m-am intors. Colonelul si cu ordonanta incalecasera. O luaram indata la trap in lungul bivuacului, pana ce trecuram de el. Ploaia se intetise, incepuse sa bata un vant care ne arunca picaturile in fata; caii lunecau, iar al meu, obosit, de-abia se putea tine pe urma celorlalti doi. Repede am bagat de seama ca nu luasem soseaua si ca taiem campul de-a dreptul. M-am uitat inapoi: luminile din bivuac ramasesera in urma tare, inspre stanga. Trecusem si pe langa paduricea pe care o cunosteam, apoi ne pierduram cu totul in intunericul adanc. Eram deprins cu obiceiurile colonelului, imi inchipuiam ca poate voia sa faca el singur o recunoastere, dar nu stiu cum, de asta data, o presimtire neinteleasa ma nelinistea. incotro apucasem, nu stiam. Mergeam in bobote, ca inspre pierzare. N-am sa uit niciodata drumul acesta.

Deodata colonelul lasa calul mai incet si chema ordonanta, il apuca de mana, ca sa calareasca scara la scara, si-l intreba. Acum eram aproape; am auzit bine intrebarile si raspunsurile: Nu era nimeni acasa, nici o sluga? Nu. Pe unde l-ai vazut? Pe fereastra. Cum? N-am gasit pe nimeni sa dau scrisoarea si m-am uitat pe geam, sa vad pe cineva. Ce faceau? Stateau la masa. Colonelul tacu, apoi intreba din nou: Cand ai dat scrisoarea, ce ti-a spus duduca? Nimic, a luat-o. Bine! O scaparare de lumina imi trecu prin minte. incepusem sa inteleg. Mergeam la mosia colonelului. Nu mai fusesem acolo, dar mi se spusese ca nu-i departe de targ. Cine sa fi fost insa acela pe care il vazuse ordonanta? si atunci imi amintii de unele vorbe ce umblau printre soldatii ce se duceau la comandant acasa. Sufletul mi se stranse si ma rugai in gand lui Dumnezeu sa nu se intample nimic.

Dupa vreo trei ceasuri de drum, ne-am oprit la poarta curtii. Am descalecat si-am legat caii de parii gardului, am aruncat mantalele pe ei, apoi ne-am furisat in ograda. Nu se vedea decat o dunga de lumina pe dupa o perdea.

Colonelul se intoarse spre ordonanta si-i porunci: Du-te si te uita pe geam! Dupa o clipa soldatul veni. Acolo-s? Acolo. O luaram pe dupa casa, coborand; colonelul se opri in dreptul unei usi inguste. Apuca de clanta, puse umarul, impinse cu puterea lui grozava si usa se deschise, scartaind usor. Suiram cateva trepte si intraram pe o sala. in clipa aceea am auzit cum colonelul duce mana la toc si scoate revolverul. Simteam ca inima nu-mi mai batea; as fi fost bucuros sa cad mort. Paseam in varful picioarelor. La usa odaii, pe fereastra careia se uitase ordonanta, colonelul se opri, apoi o deschise deodata. Doamne! parca sunt acolo, la spatele lui. intr-o scaparare s-a petrecut totul: ea statea pe marginea patului; un barbat, in picioare, langa dansa, ii vorbea. Pe masa era aprinsa o lumanare. Cand Grusan trecu pragul, femeia lui se ridica si intinse mainile in fata, ca si cum ar fi vrut sa se fereasca de o vedenie. in clipa aceea revolverul detuna, dansa scoase un strigat, cazu pe pat, apoi se rostogoli jos. Barbatul, un om voinic, parea ca nu-si pierduse cumpatul, lua un scaun si-l arunca spre colonel, dar nu-l lovi. Alte doua detunaturi, una dupa alta, cutremurara casa. Barbatul se prabusi cu fata in sus pe podele. Colonelul puse revolverul in toc si se duse langa fereastra. Intrati inauntru! ne porunci. Am intrat incet, cutremurati de groaza. Ordonanta ramase langa usa, eu m-am dus aproape de soba. De unde stam, vedeam amandoua trupurile intinse, aproape unul de altul. Dansa murise; avea fata alba ca varul, ochii deschisi, incremeniti de groaza, parul despletit, mainile date in laturi, ca o cruce. Ranitul se muncea grozav, in zvarcoliri, apasandu-si pieptul cu mana in partea dreapta, unde i se inrosise camasa de sange. Din gat ii iesea un horcait inabusit, intretaiat. Grusan il privea.

Deodata, ca venit de sub pamant, se auzi jalnic, rugator, glasul muribundului: Apa, apa! M-am uitat pe masa, am vazut o sticla plina, am vrut sa intind mana sa o iau, sa-i torn in gura, cand, fara voie, privii spre fereastra: ochii colonelului luceau salbatic, pironindu-ma locului. Glasul rasuna din nou, mai sfasietor. La fiecare rugaminte, ochii comandantului se indreptau spre mine, tintuindu-ma in loc.

O sfaraitura ma facu sa tresar pana in adancul sufletului: lumanarea se trecuse, palpai de cateva ori si se stinse. Asa, ramasi neclintiti, si-n intunericul ce ne invaluia, glasul muribundului rasuna mai spaimantator. Eu parca tot vedeam ochii scanteietori ce ma opreau sa intind mana. Afara ploaia batea in geamuri, livada se framanta fosnind zbuciumat, jos usa deschisa pocnea batuta de vant. intr-un tarziu se auzi scrasnetul unui chibrit; la flacara lui, fata colonelului se lumina groaznic, o clipa. Fuma. Varful tigarii sclipea ca o scanteie, aprinzand parca, la fiecare data, mustatile si barba razbunatorului. Dupa catava vreme, tigara se stinse. Apoi am stat asa, in intunericul nepatruns, pana cand, de dupa geamuri, se imprastie lumina sura a zorilor intunecate de nori. incetul cu incetul ochii-mi incepura sa desluseasca lucrurile si oamenii din odaie. Ordonanta se rezemase de usorul usii, spaima parea ca-i luase cunostinta. Colonelul ramase locului. Moarta se uita ingrozita. Ranitul de-abia mai rasufla, misca buzele, dar vorbele i se stingeau in gat. Setea il mai chinuia poate. si cum parca asteptase lumina zilei ca sa mai vada o data pe aceea pentru care murea, deschise ochii, vroi sa se ridice, scoase un geamat adanc si ramase nemiscat. Colonelul incrunta sprancenele, se apropie, se uita lung la mort, apoi spuse: Haidem!

Am incalecat caii aproape intepeniti de raceala ploii si ne-am departat de casa in care, dupa dragoste, intrase moartea.

Maiorul tacu. Ne-am despartit si-am plecat in palcuri, ca si cum ne-ar fi fost frica sa strabatem singuri intunericul noptii.

(1907)




Grusan


Aceasta pagina a fost accesata de 956 ori.