Inecatul

Inecatul
de Emil Garleanu



Gheorghe Nicoara, calaras cu schimbul, si frate-sau, un baietandru caruia nu-i mijise mustata, venisera sa adape caii in Siret. Cum coborau spre vad, baiatul spuse:

- Ia te uita, badita, colo, sub mal, ce bustean a adus apa!

Calarasul privi intr-acolo, apoi stranse calul in calcaie si intra pana la mijlocul raului. Dupa ce se uita, tipa deodata:

- Ira, mai, un om inecat!

Baietandrul incremeni locului. Calarasul ii striga:

- Fugi pana ici la moara si cheama pe mos Vasile.

Baiatul lovi cu funia capastrului in cal si o lua spre moara. Se intoarse repede inapoi. Morarul nu era acolo.

- Atunci repede-te si adu pe tatuca. Luati si o franghie.

Ramas singur, calarasul se apropie sa se uite. Privi indelung. inecatul fusese izbit de apa in mancatura malului si se prinsese intre niste radacini. suvoiul il batea, mai sa-l smulga, sa-l duca la vale.

Calarasul auzi niste glasuri, se intoarse si el si, cunoscand pe cei de pe mal, le racni:

- Mai Toadere... Nastase... Veniti, ca-i un om inecat! Hai de l-om scoate!

Flacaii ramasera putin pe ganduri, apoi coborara povarnisul. Dupa ce se uitara intr-acolo, unul se scarpina in cap si spuse:

- Pai... Cum sa-l scoatem, mai Gheorghies?

- Iaca bine. O sa vie tata, o s-aduca o franghie, l-om lega si l-om trage pe mal. Calarasul se uita inspre sat: Uite-l, vine.

Peste putin, sarea de pe cal un taran carunt, dar voinic.

- Uite-l colea, tata, intre radacini.

taranul isi scoase opincile si intra in apa pana la brau, de veni langa feciorul sau. Dupa ce privi, se scutura si zise: Haidem! Calarasul descaleca, cei doi flacai nu se mai codira, venira si dansii. Baietandrul se intorsese; privea de pe mal.

taranul desfacu funia ce o avea incolacita pe dupa umar:

- Asa! Sa-l legam.

isi sufleca manecile, innoda capul franghiei de un brat al inecatului, subtioara, apoi lua capatul celalt, il trecu de doua ori imprejurul pieptului calului si-l aduse sa-l lege de celalt brat, ca un ham.

- Bine! Acum desfaceti radacinile.

Flacaii dadura la o parte radacinile, calarasul apuca de capastru calul si, incet-incet, il scoasera in susul apei, pe mal.

Tocmai atunci venea si morarul, mos Vasile. Flacaii il chiuira si dansul cobori catre ei. Era un batran scurt, cu mustatile roase, cu ochii mici, lucitori sub caciula alba, tuguiata.

- Da ce-i, fetilor? Ce-ati pescuit?

Cand vazu pe cel inecat, isi dadu caciula pe ceafa si se apuca de par:

- Pai bine, ma, ce n-ati lasat rumanul sa se duca la vale? Boclucuri de iste imi trebuiesc mie? si dumneata, bade Dumitre, doar esti om batran, si te potrivesti copchiilor!

Tatal calarasului se apropie de mosneag si-i raspunse:

- Nu ti-e rusine la obraz sa graiesti asa? Da ista n-o fost si el om, ca mine si ca dumneata? Ce-i caine, sa-i dau drumul pe apa?

Mosneagului ii sticleau ochii si prinse sa fluiere a paguba, apoi zise:

- Pai daca as fi prins pe toti umflatii care au trecut pe ici, va mai macinam eu faina? Mai statu putin pe ganduri si adauga: Pai asta-i treaba premarului.

- A lui, raspunse calarasul, ma duc sa-l chem. Da pana atunci da un tol, o rogojina, sa-l invalim.

- Da lasa-l, ca deghe s-o-mprimavarat, nu arde asa soarele, bodogani batranul si ramase uitandu-se la mort.

Ceilalti se trasera de o parte, vorbind incet.

Calarasul, vazand ca n-o poate scoate la capat cu mosneagul tehui, rupse o creanga de mesteacan, acoperi cu dansul mortul, apoi pleca dupa primar...

Vestea se raspandise repede. Oamenii din sat incepusera sa se adune. Venisera barbati, flacai; cateva femei stateau departe, cu mana la gura, galbene de frica.

intr-un tarziu, dupa ce le trecu mirarea, barbatii prinsera sa vorbeasca tare. Unul intreba:

- Mai, cine sa fie?

Altul raspunse :

- O fi de prin targul Romanului, ca-i imbracat in straie nemtesti.

si altul incheie:

- Dumnezeu il stie!

Dar cum venise primarul, se desfacu din multime un baietan, dadu la o parte frunzele ce acopereau fata mortului, se uita de aproape, apoi zise:

- Ista-i din Sabaoani. ii Pintilie Iepure din Sabaoani. L-am vazut si zilele trecute in targ, isi cumpara un surduc. ii Pintilie Iepure din Sabaoani, ca doar il cunosc.

Primarul se intoarse catre notar si-i porunci:

- Atunci tilifoneaza mneata la Sabaoani. O fi asa cum zice baiatul.

Notarul porni, mergand incet, plecandu-se cand intr-o parte, cand intralta, ca si cum scotea un picior dintr-o groapa, ca sa deie cu celalt in alta.

Deodata, ca iesita din pamant, se repezi o baba tipand:

- Valeu, valeu, mamucuta!

Babei i se inecase si ei, mai acum cativa ani, feciorul de-abia intors din oaste. De atunci isi iesise din minti si batea drumurile jeluindu-se tuturor.

Se tranti la capul mortului si incepu sa boceasca in gura mare:

- Valeu, baiatul mamei, valeu! Cum te-ai prapadit; cum ti-ai pus capat zilelor! Cine te-o-ndemnat la pierzanie, puiul mamei! cum nu te-o iubit nimeni pe lumea asta, de te-o lasat sa-ti rapui zilele!

Un fior trecu prin sufletele oamenilor. O femeie se batu cu mana peste gura.

- Pazeste-ma, Doamne, ca alta n-am ce zice!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au stat cu totii pana tarziu povestind despre toti inecatii de pe locurile acelea.

Se inserase. Notarul se gasea in treburi, trecea de la unul la altul, spunand cum ajunsese la primarie, cum telefonase la Sabaoani, la Roman, parchetului. Dar raspunsul nu venise inca.

Deodata se auzi vuietul unei carute purtate in goana mare. Dupa catava vreme, caruta se opri, si dinauntru sari, speriat, galben la fata, un taran. De-abia putu intreba:

- Unde-i frate-meu?

Primarul ii iesi inainte:

- inecatul ti-e frate? Esti din Sabaoani?

- Mi-i frate, ingana venitul, cautand cu ochii spre mal.

- Apoi sa-i facem hartiile in regula, o sa vie si domnul procuror, adauga primarul.

taranul vorbi ca intr-aiurea:

- Pai, o sa vie nevasta-sa, ca i-am spus. Eu am luat caruta asta de la un vecin si m-am repezit cand am auzit ca l-o adus apele aici. Ca imi moare un copchil acasa... si mi-i nevasta bolnava si n-am para franta-n punga. Am avut numai leul ista de parale, ca vandusem un lavicer.

Oamenii se uitara nedumeriti unii la altii, iar taranul se indrepta spre mal.

Cand ajunse langa inecat, dadu creanga de mesteacan la o parte, se uita la dansul, apoi se puse intr-un genunchi si-i cauta buzunarul pantalonilor. Vari incet mana, scoase o punga, o deschise si gasi un franc. Pe urma se intoarse catre oamenii care-l urmarisera si zise:

- L-am gasit. Ca eu i-l dadusem sa-mi ieie niste faina de la moara, si el, Dumnezeu sa-l ierte, s-o harjonit cu un flacau si o cazut, de l-o luat apa, ca nu stia sa-noate. si am ramas fara de un gologan... si mi-i nevasta bolnava, si-mi moare copchilul...

Dupa ce spuse acestea, se duse la caruta, se sui, intoarse calul si dadu bici.

Oamenii ramasera in urma, incremeniti, fara sa poata scoate vreunul o vorba.

Boierul Toma privea de la fereastra cum cresteau, vazand cu ochii, troienele in ograda. Niciodata nu i se paruse iarna mai plina de intristarea aceea care o raspandeste caderea molcoma a fulgilor infoiati de zapada. Cadea intruna ninsoarea, cadea fara sa conteneasca, leganandu-se ca penele, inceata, ganditoare parca unde sa se aseze. ingropase ograda, legand-o de-a dreptul cu sleahul dinspre sat, prefacuse surile, soproanele intr-un singur morman, aruncase peste toate aceeasi invelitoare alba, de sub care se parea ca niciodata nu vor mai rasari lucrurile cunoscute. Boierul cauta sa patrunda cu vederea prin perdeaua deasa a ninsorii, dar nu putea; zarea se inchidea sura. Cauta sa prinda cu auzul un vuiet, un strigat, strigatul unui om din sat, latratul unui caine, tipatul unei pasari infrigurate. Nimic.

Toata firea parea inecata in acea tacere adanca ce-ti poate da inchipuirea mortii. Nici macar scanteierile focului din soba nu mai rasunau, focul se stinsese. Numai ceasornicul cel mare si rotund din perete batea rar, inabusit, ca de aiurea; si scuturand clipele din zimtii rotilor lui, regula parca mersul ninsorii.

Un urat de moarte, un urat dintr-acele care se strecoara in suflet ca otrava, care se schimba in spaima cuprinse pe singuraticul boier. Ar fi vrut sa vada pe cineva, pe-un dusman chiar, numai sa-l vada. si spaima veni repede. Boierul se repezi la clopot, trase gaitanul cu putere si-l rupse, iar de sus, din coltul casei, nici un clinchet nu veni. Ce faceau oare argatii? Sa-i strige, dar cum? Cuhnea era departe. El singur isi deprinsese slugile sa nu vie decat chemate, ca sa nu-l stanjeneasca in socotelile lui; ca nu cumva sa gaseasca deschise lazile de fier ce gemeau sub greutatea banaritului. incepu sa cutreiere odaile mari.

(1907)




Inecatul


Aceasta pagina a fost accesata de 1434 ori.