Intamplarea
de Emil Garleanu

Cum se intorsese de la targ, porunci sa i se faca un ceai, il injumatati cu rom, il dadu de dusca si se culca. A doua zi il gasira mort, in pat, culcat pe o parte, cu mana sub cap. Nici o urma de zbuciumare, de suferinta, nimic.

Slugile curtii si oamenii de pe mosie se perindara, unul cate unul, pe langa patul stapanului, duceau mana la gura, ramaneau cateva clipe cu ochii mari deschisi, privind mortul, apoi, facandu-si cruce, se departau, fara sa scoata o soapta.

Dupa parerea tuturor, intamplarea aceasta nu putea veni asa, din senin. Sa-l fi lovit cineva nu, nici nu era atins... Sa-l fi otravit? Hm! cine? Om bun, prea bun inca, darnic, omenos in toate intreprinderile, cine ar fi putut avea un gand pizmas asupra lui? Totusi, ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie sa fi fost. Sandu al Radului adusese vestea intr-un palc de oameni, dimineata:

- A murit boierul. Iaca, l-a gasit intins in pat, fara suflare. si doar aseara, cand s-a coborat din trasurica, a vorbit cu mine: om in toata puterea, in toata sanatatea. Ca doar si tu erai acolo, mai ista.

- Pai.

- si tu, mai Simioane.

- si.

- Ei, iti place!

- Lucru curat nu-i la mijloc, adauga un altul, iar ceilalti deschisera ochii mari, speriati, si ramasera pe ganduri.

Toate vorbele erau insa de prisos; moartea venise pe nechemate si atata tot. il ingropara, il planse tot satul, si in urma zilele isi luara fata lor obisnuita. Venise conul Nicu, baiatul boierului, si trebile mosiei se urmara lant, fireste, care cum trebuia la locul si vremea ei.

Conul Nicu era om harnic, priceput si omenos ca si tata-sau. Oamenii incepura a-l iubi cu tot dinadinsul si ar fi fost in stare sa se deie in foc la un cuvant al lui.

Altminteri, si la trup, la fata, conul Nicu era leit tatal. Scurt, lat in spate, sangeros peste masura, obrazul plin si inflacarat ca para focului, ochii mici, rotunzi si galbeni, ca doi banuti noi. Cand il zareau, taranii socoteau ca au pe batran dinaintea lor: Conul Iordache in picioare, sa nu fie de-o masura, isi spuneau.

Dar soarta care potriveste toate, asa cum vrea si crede dansa, potrivi ca si conul Nicu sa aiba aceeasi masura, si la trup, si la patimi, cu sarmanul conul Iordache. si ce se intampla? intr-o seara, dupa ce mancase mult si bause tot asa, la targ, unde se dusese sa petreaca si el ca orisicare muncitor cum petrecuse si conul Iordache in decuvremea noptii in care se stinsese, se intoarse la mosie si se culca. A doua zi, vechilul, venit sa-l scoale, il gasi mort in acelasi pat. Singura deosebire era ca bietul conul Nicu parea ca se luptase pana sa-si deie sufletul: fata ii ramasese incruntata, buzele stranse. Vechilul incremeni de groaza.

Nici nu se-mplinise anul de la moartea celuilalt. Cand auzira oamenii de intamplarea aceasta, isi facura cu tot dinadinsul cruce si nu indraznira sa se apropie de odaia in care dansul se sfarsise.

Seara, la rates, oamenii nu mai contenira sa se intrebe unii pe altii. Fiecare iscodea cate ceva.

- Ca vezi dumneata, soptea un mosneag rezemat de tejgheaua crasmarului, lucrul nu-i curat. Nu mor doi oameni, asa, unul dupa altul, in acelasi loc. Or fi avut si ei pacate de ispasit. Cu noi, da, se purtau bine, dar cu altii, mai stii! Cine poate sti! Ai Vadanei n-au murit tot asa, tatal si baiatul, unul dupa altul, in Leordeni? Vezi ca-i blestemase biata Anita, si blestemul se prinde, ca-i al necuratului. Cruce de aur in casa!

Mosneagul se inchina si, tragandu-si cojocul pe umar, vroi sa iasa, dar un altul, care prinsese cu urechea, il mai opri si-i spuse tare:

- Nu, mos Dumitre, locul ii blestemat, locul pe care e casa.

- Mai stii, raspunse batranul, si iesi pe usa, inganand cuvinte fara inteles.

Pe conul Nicu il dusera la groapa, tinandu-se cu totii mai in urma, inchinandu-se mereu.

La ingropare nu venise nici o ruda. Adica ce ruda era: un mos, frate mai mic al conului Iordache. Toata averea i se cuvenea lui acuma, dar, fie din nepasare, caci era el bogat si fara mostenirea asta, ori de frica sa nu-i fie si lui scris s-o paraseasca prea de curand, nici nu abatuse pe la mosie. Trimisese numai un om sa ferece hambarele, surile, odaile cu tot ce aveau in ele, iar mosia o arenda. Din ograda caselor se imprastiara toti, intr-o clipire de ochi, indata dupa scoaterea mortului. Arendasul se muta intr-alta pereche de case, mai mici, de cealalta parte a targului.

Curtea ramasese pustie. in ograda nepietruita, brusturii crescusera in voie, intinzandu-si frunzele lor, cele late si verzi, ca un acoperamant deasupra pamantului umed; iar langa cerdac, loboda se inaltase ca o padurice din care mai nu s-ar fi zarit omul. Veni si toamna cu ploile ei reci si repezi, care bateau, prin geamurile sparte, in odaile intunecoase; pe pereti surluiau vinele galbui de apa, scurse din ulucele sparte; iar usile de pe la poduri, uitate deschise, se repezeau, uneori, batute de vant si pocneau inabusit, ca niste lovituri de maiuri, scuturand acoperisurile subrede de dranita. La spate, livada ridicata in damb, ingalbenita, parea ca pazeste, jelind, singuratatea aceasta.

Nimeni n-ar fi trecut pe acolo noaptea. Un pandar trecuse intr-o seara gandind intr-aiurea se vede, caci altminteri nu s-ar fi avantat pe locuri de aceste si cand a intors capul si a vazut curtea veche, a rupt-o de goana ca un apucat, si nu s-a oprit decat acasa, cazand lesinat langa prispa. A doua zi, cand si-a revenit in simtiri, tot satul stia ca Gavrila, pandarul, trecand pe la curtea cea veche, a vazut doua umbre care se strecurau, una dupa alta, pe streasina casei. si de atunci incolo, nici ziua nu se prea bizuiau oamenii sa-si indrepte pasii intr-acolo.

Omatul iernii imbraca ograda, curtea si livada. si atatia nameti napusti viscolul in pereti, ca mai nu se mai cunostea casa. Odaile, lucrurile care ajutasera traiul celor doi stapani, cine stie, poate si parale nici pe acestea nu le cautasera stateau acolo, ingropate sub acoperamantul rece al vremii grele de iarna.

Cand a inceput sa se imprimavareze, au pornit suvoaiele; casa se dezgoli, rasari mai neagra si mai posomorata, cu ferestrele intunecate ca niste hrube; peretii se mucezira de umezeala.

si-n scurt, loboda se inalta iarasi, salbatica, inadusind celelate buruieni, in tot cuprinsul pustiu al ograzii cu gardurile putrezite.

Mult s-au mai mirat oamenii cand, intr-o buna zi, un calaret cu o caciula tuguiata, spatos, ca te mirai cum de nu desala calutul mic ce-l aducea in buiestru, se sui dintr-o intinsoare in deal, la curtea parasita. El a tras, de-a calare, poarta, s-a strecurat inauntru, apoi a luat-o prin loboda pana langa cerdac. Nu i se vedea dintre buruieni decat varful caciulii. A stat putin, pe urma a inconjurat casa, apoi a iesit din ograda, a lasat darlogii pe gatul calului si s-a coborat spre rates. Aici opri calutul si intreba pe cei cativa oameni ce stateau pe prispa:

- Da ce, conul Iordache nu mai tine mosia?

Oamenii il privira mirati; unul ii raspunse:

- Conul Iordache a murit. si-a murit si conul Nicu. Da dumneata cine esti?

Omul deschise ochii mari, ramase o clipa incremenit, apoi lovi cu mana in vant, a deznadejde, dete calcaie calului si porni fara sa raspunda.

- Cine-o fi? intreba unul.

- Ia, vreunul care n-a auzit de moartea boierilor. La conul Iordache veneau multi sa ceara ajutor.

- Cine stie cine-o fi fost! Ia, vreun om necajit, saracul, adauga cel mai tanar.

si taranii se uitara in zare dupa un norisor de colb care infasura poate o durere.

intr-o noapte, prin august, o noapte frumoasa, calda si presarata cu stele, o scanteie indrazni sa faca ceea ce infricosase pe atatia oameni: apriga ca un fluturas, scanteia a avut mila de casuta conului Iordache si-a conului Nicu; s-a ridicat usoara, din focul de gateje facut de doi copilasi, a zburat peste livada si s-a coborat pe dranita putrezita de plopi.

si o flacara vie se ridica deodata, palind stralucirea stelelor si rumenind tot satul. Oamenii iesira speriati pe prispa si, cand vazura ca se topeste curtea, se minunara, se imbarbatara unii pe altii si venira cu totii pana in poarta, de unde priveau cum se ridicau valvataiele spre cer. si rasuflau parca mai usurati, ca scapau de salasul duhurilor rele. Unul n-a indraznit sa paseasca in ograda! Dar cand, dimprejurul ferestrelor aprinse, cazura perdelele in scrum, pe peretele luminat al odaii in care se sfarsisera de zile cei doi stapani, aparu, o clipa, portretul conului Iordache. Apoi flacarile il incinsera in valul lor, ca pentru a-l ocroti.

Cei ce-l vazusera jurau ca-n strecurarea repede, cat un rasuflet, chipul conului Iordache ii privise incruntat, cum ii privea altadata, in rarele lui clipe de mahnire.

(1907)

Intamplarea

Aceasta pagina a fost accesata de 2601 ori.

Intamplarea

Intamplarea
de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Intamplarea

Intamplarea de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Intamplarea
de Emil Garleanu