Negustorul Meremet

Negustorul Meremet
de Emil Garleanu



Dugheana negustorului Meremet are acoperisul dintr-o apa, stresina esita mult in afara, iar sindrila ascunsa supt un muschiu carnos si verde, din care ploaia se strecoara, picatura cu picatura, ca dintr-un burete. Gura si ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestatura de lemn, lucrata frumos, ca o horbota. Fata dughenei, cu peretii ingusti, coscoviti de ploi, deschide golurile ferestrelor, peste care se aseaza noaptea obloanele grele, ce slujesc ziua drept tarabi; intre ele, se desface in doua, usa, - ingaduind sa se vada bratarile de fier prin care se inmaneca stinghia de stejar, ce-o zavoreste. Ca parte minunata, ce face sa intarzie baetii de la scoala, acoperamantul are in dreapta stresinii, un zarzar, - rasarit acolo cine stie cum! Primavara aceasta e a treia, de cand copacelul e incarcat cu floare.

Din dosul dughenei se prelungeste, in damb, curtea cu acareturile: grajduri pustii; poduri fara fir de fan; suri goale, fara usi, prin care se incuiba in vreme de toamna vantul, iar iarna viscolul cu suerul lui infiorator. Un sir de odai darapanate arata ruinele hanului de altadata. Meremet tinuse si han; in incaperile acestea misunase toata negustorimea care impanzise pe vremea aceea drumurile Moldovei.

Singura odae ce putea fi locuita era cea din fata. Dar si dansa! Din bagdadia podita, carii macinau o faina galbuie, ce se cernea, usoara, peste marfa si dusumea; cand sufla vantul, prin golurile ferestrelor, invalmasea faina in aer, si ascundea odaia intr-un nor. Din coltul din stanga se desprindea soba inegrita de fumul strecurat prin toate crapaturile ce-i iesise inainte in calea lui catre cer. Pe paretele din stanga erau rafturile, - de abia se mai tineau in scoabele roase de rugina. Pe aceste rafturi se odihneau saiacurile si panzeturile, - in aceeasi fata amandoua, - nohotie. Pe paretele dinspre rasarit - icoanele, la o parte pe o policioara candela, totdeauna aprinsa. Dedesuptul lor, raftul cu lucrurile cele mai scumpe: cateva saluri turcesti, casmiruri, fesuri, - marfa adusa, altadata, numai pentru fetele simandicoase. Acesta era raftul boierimei, privighiat si binecuvantat parca de catre sfintii de deasupra. intre obloane si usa, pe sfori, de toate: curalarii, harapnice cu sfichiuri de plumb, pungi, pene de paun, chimiruri si cate inca; tintuite mai bine, cateva cobze. De jur imprejurul rafturilor, randuite ca niste divanuri, lazile de Brasov, cu flori late cat palma. in paretele din fund usa, ingusta ca de clopotnita, ducea in ograda. in dreapta usei, cateva scanduri pe doua capre; deasupra un mindir, patul negustorului. Mai in fata, tejgheaua; cand printr-o intamplare se stergea colbul de deasupra ei, lemnul rasaria galben ca chihlimbarul, lustruit de manele atator baieti ce socotise pe dansul cu plumbul lor lataret. Negustorul se uita atunci indelung la tifrele marunte, incalcite, aruncate acolo de cutare ucenic, al caruia fel de a scrie el si-l aducea aminte!... in dugheana aceasta isi purta pasii negustorul Meremet: un trup supt de batranete, invalit in antereul lung, cu maneci largi, strans la mijloc printr-un brau de par de camila; fata spana, uscata si incretita ca o smochina, din galbeneala careia puteau sticli ochii stinsi. sapca, cu zoroc verde, sfarsia oarecum trupul, oprindu-l parca sa mai rasara din subtiimea lui.
*

Deprins sa traiasca in acest loc, an de an, optzeci si mai bine, lui Meremet nu numai ca nu i-ar fi trecut prin gand nevoia unei meremetisiri a dughenei, ca cele multe din alte, vremuri ce-i atrasese porecla, dar i se parea ca locuinta e tare ca si alta data, ca pana si hanul din ograda acoperita cu brusturi, e gata sa primeasca, pe portile largi deschise, brasovencile pline cu marfuri.

De cate ori, de pe scaunasul lui, din prag, nu revedea trecutul, de parca-l traia!

... Ulita tremura in zumzet, -o coarda! Pe podul de lemn trec calestile in mersul domolit al cailor; boerii privesc zambitori spre negustorul ce se pleaca pana la pamant. Unii se opresc in dreptul dughenei mici. in schimbul marfei stralucesc galbenii fara tocmeala... Departe, dupa gradina postelnicului Nicoara, privirea fuge, hat, in colo! sesul Barladului se desveleste verde, neted; pana la dansul, prin manunchiurile de salcami infloriti, curtile cu acoperamanturile rosii. Pe soseaua alba siruri de chervane. Ei! ce vuet, cum misuna lumea! Ce sa fie? Norodul se strange in fata dughenei celui mai iubit negustor din targ. Tocmai din capatul ulitei se aude scartaitul rotilor gemand supt incarcatura. Ba si glasurile chirigiilor: "Hii calutule!... Hii, cu tata, hii!". Se zaresc mai bine trupurile vanjoase, caciulile tuguiate, puse pe-o ureche. Bicele pocnesc ca petitele. - Vine marfa de la Brasov ! Negustorul tanar, vioiu, cu cei opt ucenici, iese in usa dughenei, intru intampinare.

- Cu bine te-am gasit jupane!

- si cu bani, si cu voie buna, fetii mei! Marfa o descarca asa: Negustorul sta langa caruta, de primeste bucata cu bucata, un baiet in usa, ceilalti randuiti pana la rafturi.

- inca o bucata de panza, jupane. Carausul ii face vant, negustorul o prinde, o pune in zare, o achipuie intre degete, apoi o svarle baiatului din usa, si striga:

- Bunaa; alta!

Valurile sboara din mana in mana, iar norodul face glume. Dupa ce se mantue cu descarcatul, chervanele trag la han; in ograda se fac focuri si chefuesc, - negustorul, carausii si baetii, laolalta - pana noaptea tarziu...
*

Acum, in urma, un singur om mai calca pragul dughenei: conul Iordache Iovu. De doua ori pe luna, regulat, arunca cei cativa galbeni, pensia negustorului scapatat. Cand venea, totdeauna pe jos, negustorul il zarea de departe; se ridica repede de pe scaunel, si se invartea prin dugheana, ca si cum ar fi vrut sa o pregateasca pentru musafirul ce avea sa primeasca. La usa, conul Iordache se pleca putin, sa intre. Lui Meremet i se ridica sangele, cat mai avea, in obraz; simtea cum il cuprinde o caldura isvorata din piept; se chinuia sa scoata cateva cuvinte de buna venire, bolborosea, nu era in stare; la urma se repezea de saruta mana boerului si ochii i se umezeau.

Tot atat de induiosat era si Conul Iordache. ii placea dugheana asta cu toata saracia si ruina ei; i se parea rasarita din pamant ca o floare salbateca, sdrentuita de spini...

- Ce mai faci, negustorule?

Meremet tusia, se inneca, de abia putea sa ingaime:

- Bine... multumim... Maria ta.

Boerul se aseza pe scaun, ducea batista la gura, - colbul ii facea rau, - lua din buzunar tidula pe care insemnase de-acasa cumparaturile, o ducea in dreptul ochilor, si poruncea.

Pe cand negustorul se tabarcea sa scoata marfa, sa o scuture cu maturita, conul Iordache se prefacea ca nu vede nici colbul, nici rosaturile soarecilor; i-o lauda:

- Buna panza ai, negustorule; uite vezi, tare buna panza ai dumneata.

Lui Meremet iar ii navalia caldura din piept in fata, si iar se silea sa multumeasca.

Apoi, din fisicul de tinichea imbracat in piele de marochina rosie, galbenii cadeau stralucitori, zinganind pe tejghea.

Numai asa putea trai, de azi pe mane, negustorul Meremet.
*

intr-o dimineata negustorul statea ca de obiceiu pe scaunasul lui, in prag. Un om se repezi 'pe langa dansul in dugheana. Numai dupa ce intra baga de seama ca stapanul e in usa. Era vataful conului Iordache.

- A murit boerul.

Dintru-ntai negustorul paru ca nu intelege; apoi toata vlaga i se scurse parca din trup, si se rezima cu spatele de perete. Cu o seara mai inainte boierul fusese la el.

- "Am avut treaba prin targ si m-am repezit pe la dumneata. Daca vrei sa-l vezi, haide." Fara sa mai astepte raspuns, omul iesi pe usa tot atat de grabit. Ce putere ascunsa ridica pe negustor si-l imbranci pe urmele vatafului?

De treizeci de ani, de la moartea nevestei lui, negustorul nu mai calcase ulitile targului. Pe unde mergea nu-si dedea seama; casele, de la ferestrele carora priviri intrebatoare se indreptau spre dansul, nu le cunostea. Dar mergea fara sa simta oboseala. Parca visa.

S-a desteptat linga sicriul in care conul Iordache Iovu statea cu ochii inchisi, cu fata supta, linistita, ca intr-un somn adanc.

A stat mult acolo, la picioarele binefacatorului.

si cum statea singur, cu sufletul strans de durere, deodata i se paru ca dintr-un colt al odaiei, rasare un glas domol, iubit: "Ce mai faci, negustorule?". Atunci negustorul se prabusi in hohote de plans peste sicriu, sarutand picioarele celui ce nu mai putea simti caldura iubirii lui.

Spre seara, patasca veni sa poarte, intre cei patru ingeri poleiti, pe conul lordache, spre rohatca; de acolo, aveau sa-l duca in trasura, sa-l ingroape la mosie.

Negustorul, istovit de puteri, ramase singur. Cine s-ar mai fi gandit la el! De abia pasind iesi pe poarta; o lua drept inainte, pe unde credea ca venise. intr-un colt de ulita se opri. Pe unde sa apuce? La intamplare, spre stanga. Se rataci. Niste copii esiau dela scoala. II inconjurara tipand:

- Negustorul Meremet! Negustorul Meremet! Stafia maa, stafia!

Batranul se lipi de un gard, tremurand, cautand sa se apere. Se ruga sa-l lase in pace. Dar copiii incepura sa urle si mai tare; unul dintre ei il trase de antereu; negustorul cazu jos. Un baetas mai rasarit ii dadu la o parte:

- Lasati-l ma, saracul, nu vedeti ca plange?

Din ochi, lacramile lunecau in sir pe obraz, scurgandu-se jos, pe pamant, unde cazuse cu capul.

Copiii se linistira ca prin farmec; il ridicara, il dusera acasa, departandu-se apoi in liniste.

Meremet ramase, buimacit, in usa. Nici nu-si dete seama ca dugheana fusese deschisa, singura, o zi intreaga. Privi in laturi; cele doua magazii mari, ce se inaltau in fata darapanaturii lui, i se pareau pana la cer. il cuprinse un fior de frica. Intra innauntru, inchise obloanele, usa, si se culca.

Vecinii aflasera indata ca sprijinul negustorului se dusese. Dar cel ce se bucura mai mult era jupanul Avrum, care de mult isi pusese in gand sa ridice, pe locul darapanaturii lui Meremet, o dugheana ca ceea pe care o avea acuma peste drum. Planul era iscusit: musteriul care i-ar fi scapat din mana, nemeria peste drum la baietul lui. Ce chilipir gandia Avrum, incredintat ca treaba era ca si facuta. De aceea, nu dupa multa vreme de la moartea conului Iordache Iovu, rasari intr-o spre seara, in pragul negustorului, ce sta pe scaunas, langa usa.

- Buna vremea, mos Meremet!

Meremet ramase nedumerit, ca in preajma unui om pe care nu-l mai vazuse niciodata. De unde iesise fiinta ceia, infasurata intr-un caftan lustruit, ca o piele de sarpe, cu perciunii incolaciti pe langa urechi, izvorati de supt palaria nalta, neagra ca mangalul?

- Ce mai gandesti dumneata, mos Meremet? Ce mai gandesti?

Negustorul clipi din ochi, - ar fi vrut sa alunge vedenia ce-l chinuia; apoi, cand ii deschise pe acelas chip roscat, se scula, duse scaunasul inauntru, si zavori dugheana. Privirile pizmase parca-l urmareau prin scanduri.

A doua zi Avrum prinse pe negustor langa tejghea. Lunecase pana in mijlocul odaii, si spusese cu glasul traganat, ca si cum i-ar fi fost lene:

- Buna vremea, mos Meremet! Meremet tresari, i se opri rasufletul, se sprijini sa nu cada. Nu putea scoate o vorba. Avrum nici n-avea nevoe de raspuns, isi puse manele in solduri si incepu a se invarti in loc, uitandu-se imprejur. Vorbi tot el:

- Dumneata faci bine, dar dugheana dumitale nu face deloc.

Apoi incredinta printr-un juramant:

- Pe Dumnezeul meu!

Urma sa vorbeasca:

Vai! vai! vai! dugheana dumitale-i tare ruinata! Bagdadia ma mir ca tine; paretii is puhavi, mos Meremet. Uite la fereasta, - aceea nu-i tencuiala, ii bumbac. Un vanticel si gata, te sufla de pe fata pamantului! si usa-i bortelita, si...

Nu sfarsi ce avea de spus, se apropie de raftul cu postavuri si-l sgaltai cu amandoua manele. Raftul se dezbina, scartaind, mai sa cada.

- D'apoi raftul! Raftul se tine in picioare ca Hrastina, betivul.

si se departa, venind grabit, catre negustor.

Meremet ramasese impietrit.

Avrum duse o mana la spate, pe cealalta o vari in braul negru ce-i tinea, strans pe trup, halatul, apoi intinzand gatul si pornind putin umarul drept inainte, sopti ca si cand n-ar fi vrut sa-l auda altii:

- stii ce m-am gandit eu, mos Meremet? Pentru ce nu ai vinde dumneata dugheana? Nu zau! Ai lua cativa galbeni noi-nouti, si-ai trai foarte frumos. Ce mai la deal la vale, iaca, ti-o cumpar chiar eu. Nu face, dar eu o cumpar. iti dau pe dugheana, fara marfa, treizeci si cinci de galbeni.

Meremet statea in aceeasi nemiscare; parca-i secase izvorul glasului.

Avrum ii vorbi mai grabit:

- Nu-i asa ca nu crezi? Nici nu-i de crezut! Iaca pe darapanatura dumitale, eu iti numar treizeci si cinci de galbeni. Ma duc. Te las cu bucuria. Mane facem targul.

Luneca tot atat de usor precum venise, cu umarul drept inainte, cu gatul intins, cu fata scaldata intr-un zambet siret...

Negustorul isi veni cu incetul in fire. intins pe pat se linisti oarecum. Mintea i se limpezi. intelegea acuma pe deplin scopul vrajmasului ce-l urmaria cu atata staruinta. si deodata i se desvali in minte cateva icoane de demult, tare de demult!... Un batran puternic, vioiu - tatal lui, negustorul Niculita... si-n urma, tot pe acest batran, slabit de boala... Patul de moarte... Cele din urma cuvinte: "Sa pastrezi ce-ti las, baiete." Aceasta amintire il tulbura iar. Nu, nu, Doamne fereste, nu si-ar fi vandut el dugheana. Aici murie salta lui, aicea trebuea sa moara si dansul. Era o minciuna tot ce spusese Avrum. Dugheana lui e buna, rafturile-s trainice.

Dar parca tot i se strecurase indoiala in suflet.

Negustorul se scula de se duse tiptil pe linga pareti. Se uita bine la crapaturile largi, de intra degetul prin ele; pipai tencuiala, mana i se ingropa intr-insa. Cuvintele vrasmasului ii rasunau la ureche: "ii moale ca bumbacul, mos Meremet." Se uita de jur imprejur, se vari pe dupa lazi, cotrobai pe dupa pat, si de abia acum baga de seama cat de incovoiat era paretele langa care dormea de cincisprezece ani! ii fu frica sa sgaltaie raftul; isi aminti cat se clatinase de tare subt bratele osoase ale lui Avrum. Se ghemui iar pe pat.

Trebuia sa faca un meremet, ca cele de altadata. Dar cu ce? si-i rasari deodata chipul conului Iordache. La dansul are sa ceara. Parca-l vedea in capul ulitei, uitandu-se drept inainte, venind sa plateasca galbenii obisnuiti. Dar in aceiasi clipa se intrupa alaturi fata celuilalt boier, fata senina a conului Iovu, dormind linistit, in sicriu, somnul de veci.

Un gemat adanc zdruncina pieptul negustorului, si un plans sfasietor il cuprinse.

Adormi tarziu. il munci un vis grozav: ...Parea ca e pe scaunasul lui; un strain intra pe langa dansul in dugheana. El se scoala si se ia dupa strainul care se intoarse cu o fata neagra-neagra, cu ochii ca doua flacari. intinzand degetul ii arata tejgheaua. Pe tejghea, cu manele cruce pe piept, sta intins in sicriu conul Iordache Iovu. "Acum sa mori si tu" ii striga strainul, si cu niste brate ce se intind pana la rafturi, sgaltaie dugheana care se prabuseste peste el. . .

Meremet se trezi tremurand, scaldat in sudoare, cu privirile ratacite in intunerecul odaii lipsite de lumina candelei ce uitase sa aprinda.

Se facu ghem, asteptand clipa cu clipa venirea zilei.

Se luminase. Negustorul, galben ca un mort, de abia aprinse candela si deschise usa. Ploua. Un vant rece il lovi in fata, il mai trezi. Se aseza pe scaunas, in dosul tejghelei, caci il cuprinsese frigul. Nu manca nimic toata ziua, nici nu putu toarce un gand mai linistit. O frica neinteleasa ii strangea sufletul.

Spre seara, il scoase din amorteala aceasta glasul lui Avrum.

Dupa fata vad, mos Meremet, cata bucurie ai dumneata de targul nostru. Foarte bine...

Dar nu mai putu urma caci, ca prin farmec, trupul lui Mermet se inviora subt inboldul unei furii grozave, si ca si cum ar fi fost vorba sa-i ia chiar acum dugheana, se repezi ca o mata, si apuca pe Avrum de gat, sgaltaindu-l, cum sgaltaise dansul raftul.

- Nu vand, nu vand nimic.

Avrum simtia cum ii fuge sufletul subt clestele degetelor batranului desnadajduit, se smunci cu toata puterea, svarlind, pana langa soba, pe negustor, si fugi spre usa. Aici se opri, privi spre batranul ramas intins pe dusumea, se repezi inapoi, il lovi cu piciorul si striga:

- Na! cane, cane!...

Apoi pleca blestemand in limba lui...

Cazand, Meremet se lovise cu capul de coltul unei lazi; o suvita de sange i se scobora de-a lungul obrazului. in pantece simtia o durere mare, iar deasupra tamplei drepte ca o impunsatura de ac. Apoi nu mai stiu nimic...

inoptase de mult cand de abia putu sa se traga spre a impinge usa si obloanele, apoi pana la pat, pe care, dupa multe incercari, izbuti sa se suie.

Puterile i se sleise cu desavarsire. incordarea ce facuse ca sa se culce ii deschisese rana. Dureri nu mai simtia. I se parea ca o gadilitura dulce, lunecarea calda a sangelui in lungul fetei. Ramasese nemiscat, cufundat intr-o dulce usurare, - o plutire pe o apa linistita ce-l purta la vale... Parca dormia si parca nu... Nu, nu dormia... Cum sa doarma ziua: soarele straluceste puternic inalbind, ca pe un bulgare de argint, dugheana meremetisita, ridicata din nou, ca o floare, subt ingrijirea unor mani de mama... Ce multa marfa! Valurile de panza au luat si ele, pesemne, ceva din razele soarelui, - sclipesc... chervanele descarcate s-au oranduit in ograda; in han misuna negustorimea... De unde a rasarit Gherase, ucenicul?... Ce lumina! Luciul ei ineaca totul, nu te mai poti uita. Un singur chip ramane in urma, deslusit. Cum sa nu cunoasca ochii ceia adanci, duiosi, cari-l privesc; buzele care-i zambesc binevoitor ! Cum sa nu cunoasca pe conul Iordache Iovu!

- "Ei, ti-ai vazut dugheana ca si odinioara, negustorule. Acuma, hai cu mine." si luandu-l de brat conul Iordache il duce pe o carare de zarzari infloriti... Mergeau unul langa altul, si pe masura ce inaintau i se parea ca se topeste cu incetul, ca-i ramane tot mai putin din trup,... tot mai putin... ca nu-i mai ramane nimic.

O tremurare a fetei, ca o adiere, si atat.

(1907)




Negustorul Meremet


Aceasta pagina a fost accesata de 942 ori.