Patima

Patima
de Emil Garleanu



Din fundul canapelei unde stam impreuna, eu si capitanul, se vedea tocmai in a treia odaie, unde incepuse jocul de carti. Se vedea bine fata slaba, supta de nesomn, a gazdei. ii zaream miscarile nervoase ale capului, putin piezise, indreptate catre vecinul din stanga, un profesor, venit de curand in oras, al carui fel de joc nu se cunostea inca. Se lamurea, in toata grosimea lui, in celalt capat al mesei, trupul maiorului, plecat peste masa, intr-aceeasi inclinare caraghioasa cum obisnuia sa se lase peste gatul calului, la instructie, pe camp. in vreme ce partenerul al patrulea, prefectul judetului, cu spatele la noi, salta din cand in cand, cu aceeasi saritura de om intepat pe neasteptate. Am privit catava vreme acest tablou tacut: nu se auzea o vorba. Apoi capitanul imi trecu o mana pe dupa mijloc, imbiindu-ma in odaia din fund, tocmai in sufragerie. Aici ceruram doua pahare cu ceai. M-am asezat la masa. Capitanul era insa nervos, nu isi gasea astampar. Ma intreba deodata:

- Ce te face sa nu joci carti?

- Nu stiu, i-am raspuns, dar simt ca niciodata n-o sa pun mana pe ele.

- Pe mine, urma el, m-a indepartat de ele o amintire trista, pe care o sa ti-o spun.

Capitanul incepu sa se plimbe prin odaie, intre fereastra si soba, apoi, cu glasul lui rasunator, care se revarsa uneori in galgairi puternice, ca si cum ar fi comandat, incepu sa povesteasca:

...Poate sa fi avut vreo cincisprezece ani cand am inceput sa inteleg si eu oarecare rosturi ale lumii acesteia. si am avut nenorocul, sau poate norocul, sa deschid ochii pe unele intamplari a caror dezlegare mi-a slujit in tot restul vietii mele, uneori in bine, alteori in rau. Miam petrecut copilaria, dupa cum ti-am mai spus, intr-un targ de granita, intr-un targ mic, unde intamplarile sunt rare, dar, oricand sunt, se stiu de-a-fir-a-parul de catre toata lumea.

Asa se face ca si povestirea ce va urma ar putea fi spusa de catre toti cei de acolo, intocmai ca si de mine, care am fost un martor de aproape al ei... Locuiam pe ulita cea boiereasca. Drept in fata casei noastre, feresti in feresti, locuia un boier, cuconul Gavrilas Gavrilas Barbu sau Gavrilas Corbu, nu-mi aduc aminte, numele de familie imi scapa. Zid in zid cu noi, deci in preajma cuconului Gavrilas Corbu, statea un alt boier, pe care targul il poreclise, pentru averea risipita in tinerete, Mana-Sparta. La dreptul, aceasta porecla se cuvenea amandorura. si unul si altul vanturasera miile de galbeni cum vantura copiii, vara, colbul de pe drum.

si aceasta lepadare de bani avea de pricina o patima, dar o patima, dragul meu, care cotropeste ca focul, care se revarsa ca apa cand se prabuseste in inec. Acesti doi oameni pierdusera tot, tot, intelegi tu? Nu le ramasese decat banul pentru hrana zilnica si lucrurile din casa. Asa se face ca, dupa ce se intoarsera de prin strainatati, dansii s-au apropiat, gasindu-si unul in altul scaparea de uratul ce se cobora cu aripile intinse peste viata lor mohorata.

si au inceput sa joace cartile inainte. Bani nu mai aveau, atunci care dintre ei doi si-o fi dat parerea? au inceput sa joace pe lucrurile din casa. Cand am priceput ce se petrece in casa din fata, cand am inteles de ce nu calcase piciorul tatei, o data macar, peste pragul portitei inflorite, si de ce dansul se ferea, ca de o molima, sa se intalneasca cu cei doi vecini, faptul era vechi de peste sase ani. Atunci am cautat sa vad lucrul mai de aproape... Cartile se jucau numai la cuconul Gavrilas, intr-acelasi loc, langa fereastra a doua din partea stanga. Eu, unul, nu i-am vazut incepand jocul; il incepusera cu sapte ani inainte; acum il urmau. Poate aveau un ragaz de un ceas, doua pe zi, si tot atata pe noapte. Dimineata, cand ma sculam sa-mi revad lectiile, la fereastra ceea totdeauna licareau cele doua mucuri ale lumanarilor pe sfarsite.

si deasupra foitelor de hartie, capetele buhoase, aproape fara ochi, de adanciti ce erau in orbite, tremurau in neastamparul dorului de castig. La inceput jucasera pe bivolitele, pe caii, pe trasura ce mai ramasese cuconului Gavrilas. Cand castiga Mana-Sparta, nevasta lui purta caleasca ferfenitita, de scaparau ulitele bolovanite ale targului, iar la hopuri rotile sareau de un cot. Doar nu era a ei! Vai de bietul vizitiu, care trecea de la un stapan la celalt, odata cu trasura si caii. in urma de tot, cuconul Gavrilas vandu trasura, nemaiavand ce manca. si atunci veni randul lucrurilor. Socotelile de zi se faceau seara; cele de noapte dimineata; atunci se perindau, de la unul la altul, si lucrurile castigate. Seara, mai cu seama, se strangea toata mahalaua sa vada ce a pierdut unul, ce a castigat altul. Am vazut, dragul meu, mese, scaune, oglinzi, tricheluri, divanuri, tablouri doua gospodarii intregi ticsindu-se cand intr-un loc, cand intr-altul.

De multe ori, unul dintre dansii pierdea toata mobila unei odai, si atunci, pe ferestrele deschise, se vedeau peretii goi, cu piroanele negre infipte intr-insii, plini de painjenisul tesut ani intregi de la un capat la altul al odaii. Da ploua, da ningea, mutarea se facea, caci, Doamne fereste, nu incuviinta unul o zabava, cat de mica, in plata datoriei. De multe ori, dimineata, in zilele de sarbatoare, cand nu ma duceam la scoala, tresaream de vuietul unui divan, odata chiar de al pianului nevestei cuconului Gavrilas, trantit in mijlocul ulitei de catre acei ce nu-l puteau cara. Oglinzile ajunsera niste cioburi, scaunele erau rupte si aveau caltul iesit, telurile scoase. Parca pustiise si mistuise focul. De la o vreme insa lucrurile incepusera sa treaca numai din casa cuconului Gavrilas dincolo. Norocul il parasise cu totul: intr-o saptamana ramasese numai cu paturile. Pe ce o sa mai joace? ma gandeam eu. Cand, intr-o seara, slugile purtara din ograda nenorocosului cel din urma lucru: un tablou mare, acoperit. tinuse mult, tare mult, conul Gavrilas la dansul, si mai cu seama nevasta lui. Cand l-au scos pe poarta, amandoi il urmarira cu privirile de la fereastra. A doua zi il castiga din nou. Tabloul, tot acoperit, facu plimbarea inapoi. Schimbul acesta, o zi al unuia, o zi al celuilalt, s-a perindat vreo saptamana. intr-o dimineata, pe o ploaie repede si-un vant naprasnic, slugile scoasera tabloul pentru cea din urma oara din odaia adevaratului stapan. Cand voira sa iasa in ulita, vantul se napusti in prostirea ce-l acoperea, slugile sovaira, clatinandu-se, si prostirea zbura de pe fata lui ca o bucatica de hartie. De la fereastra unde eram, intr-o ochire repede, vazui infatisarea mandra a unei femei, cu fata alba, cu ochii intunecati, cu o mana pe rezematoarea jiltului in care sta, cu ceealalta la piept, pe niste dantele, poate. Semana bine cu sotia cuconului Gavrilas. Era mama ei. in aceeasi clipa, cuconul Gavrilas, numai in jiletca, alerga sa ajute, aplecara tabloul si-l dusera dincolo... Din ziua aceea n-au mai jucat. Supararea, noptile nedormite, poate o raceala capatata in ziua ploioasa in care iesise dezbracat afara culcara pe nenorocosul boier in pat. A zacut o saptamana si, intr-o dimineata, in odaia in care altadata licarea mucul lumanarilor sleite, se inaltau flacarile galbui ale facliilor de ceara. Pe divan, cuconul Gavrilas dormea cel mai linistit somn. L-au ingropat intr-o zi frumoasa, plina de soare si de miros de liliac. Se imprimavara. M-am dus sa-l vad. Era intins intrun sicriu vopsit albastru, in mijlocul odaii goale. Cand l-au scos in ulita, sa-l puie in patasca, nevasta lui a privit spre casa celuia ce-i saracise. si, ca si cand ar fi zarit pe cineva, intinse bratele si izbucni intr-un strigat deznadajduit: M-ati lasat amandoi!

Cine dintre cei de fata va fi inteles rostul acestor cuvinte? Am intors capul, privind intr-acolo; pe fereastra deschisa, ca printr-o ciudata intamplare, se zarea, intr-un colt, tabloul. Am lasat sa porneasca mortul, apoi, pentru ca nu era nimeni, m-am apropiat. Am stat mult si l-am putut vedea bine. Cu ochii intunecati, acoperiti parca de panza lacrimilor, plecata, ca si cand ar fi voit sa se coboare din rama, cu fata alba in bogatia parului negru, mama parea ca jeleste durerea adanca a fetei ei. Mana dreapta strangea rezematoarea jiltului, iar cealalta, acum vedeam deslusit, ducea batista la ochi. Ce presimtire vremelnica va fi incremenit mana tinerei femei de pe atunci in aceasta miscare de durere?...

Capitanul se opri, duse mana la ochi si ramase asa cateva clipe.

- Parca o vad inca, adauga dansul.

Fara sa mai spunem un cuvant, fara sa luam de la cineva seara buna, am plecat. in ulita ne-am dat mana si ne-am despartit.

(1907)




Patima


Aceasta pagina a fost accesata de 971 ori.