Cand stapanul nu-i acasa

Cand stapanul nu-i acasa
de Emil Garleanu



In odaie liniste. Liniste si-un miros! Pe polita din dreapta, pe o farfurie, sta uitata o bucata de cascaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai ingust coltisor al casei. si din gaura lui, din gaura de dupa soba, soricelul nu-si mai gaseste locul. Parca-l trage cineva de mustata afara. Sa iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, usor de zis; dar cascavalul? Vezi, asta-i asta: cascavalul. Sa-nchida ochii. I-a inchis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? si branza-i proaspata. Mai mancase asa bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise intr-atata ca aceasta de acum. Sa incerce. Face cativa pasi marunti, pana-n marginea ascunzatoarei lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeste, din ce colt il pofteste cu atata staruinta la dansa? A! uite-o, colo pe farfurie. Dac-ar indrazni! Dar cum? S a mearga mai intai pe langa perete pana la divan. Asa, bun! Pe urma... Pe urma pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jiltul cela? Nici asa. Arunci? Pai, lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul pe perdea si de acolo sa treaca, pe marginea lavicerului din perete, pana la polita. si-odata la cascaval, lasa, n-are el nevoie sa-l invete altii ce sa faca cu dansul. Dar motanul? E-hei! La dansul nu se prea gandise. si, Doamne, multi fiori i-a mai varat in oase motanul cela. Dar poate nu era in odaie. Ha? Nu era. Nu. Orisicum sa mai astepte putin, sa vaza, nu se misca nimeni, nu-l pandeste cineva?
Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand asteapta motanul prilejul sa puie laba pe bietul soricut. Daca nu mancase el cascavalul, caci mirosul acela ii zbarlise si lui mustatile, pai nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni si luciosi ca sticla, cu mustatile intoarse subtiri si ascutite ca oasele de peste, sta neclintit, dupa perna de pe divan, si-asteapta. L-a zarit. Uite-l, ii vede margelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; asa, inca un pas, inca unul, doi, asaa!
Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul soricel n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de soba. il apasa putin cu unghiile, apoi, repede, il ia intre labele de dinainte, il strange, de drag ce-i, il rasuceste in aer si-l lasa ametit pe podea. si-l priveste, gandind. "Cascaval ti-a trebuit? Poftim cascaval! Doamne! Ce bun o sa-mi pari mie dupa ce te-oi crantani". Dar mai intai sa se mai joace putin cu dansul.
Il pune pe picioare, il lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce sa fuga si iar vrea sa-l prinda in clestele labelor. Dar ce se aude? Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de pierdut! Din doua sarituri motanul e in ocnita sobei, iar soarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o sterge in gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna. In mijlocul odaii se opreste, adulmeca lacom mirosul de cascaval, apoi, zarind motanul, se repede si latra cu inversunare. Ar sari in ocnita, dar e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte, tremura, casca de nelinistit ce-i, maraie si latra. Apoi tace si, cu ochii tintiti la motan, asteapta sa se scoboare. Numai uneori intoarce capul spre polita de unde cascavalul parca-l ademeneste. si astfel catestrei dusmanii: soarecele in gaura, motanul in ocnita si cainele in mijlocul odaii se pandesc munciti de acelasi gand.
Dar pasi apasati cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede atunci motanul se inghesuieste si mai in fund, iar cainele o sterge sub divan; numai soarecele, mic cum era, ramane la locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, isi arunca palaria pe un scaun, apoi mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre polita, ia felia de cascaval, taie o bucata de paine si, muscand cand dintr-una cand dintr-alta, mananca din plin, cu pofta. si din trei parti, trei perechi de ochi il urmaresc cu pizma.

(1910)




Cand stapanul nu-i acasa


Aceasta pagina a fost accesata de 8524 ori.