Cat un fir de neghina

Cat un fir de neghina
de Emil Garleanu



Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poti judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai in capusorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ti-i de ajuns: stii ce esti, de unde vii si-ncotro trebuie sa te indrepti. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. si spusa muncitoarei ii intrase atunci pe o ureche si-i iesise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a intins aripioarele si-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi a cazut, istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci intaiasi data a cunoscut greul. si spusele furnicii i-au venit in minte... Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda, ca o samanta. De unde venea? Din iarba; tinea minte ca se trezise subt rochita randunicii. Dar incotro avea sa se indrepte? Ei, asta era greul!
S-a scoborat de pe frunza, si-a purces sa caute din nou furnica. A umblat incoace, incolo - furnica nicairi. Altele a intalnit - dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. Amers mult si bine; alta gandire n-a mai auzit. "intelepciunea e rara" se gandea biata ganganie. si acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu inceputul! intr-o zi o prinse ploaia: din nebagare de seama cazu intr-un suvoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta data - ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, subt talpa cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase langa dansa un gol. De ce-ti atarna viata in ziua de azi! Dar trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand esti nevoit sa-l cumpanesti in fiecare clipa? Umbla numai pe dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo oameni, mai la o parte un carucior cu copii. "La ce m-a lasat Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant, se intreba gangania? Unde sa ma asez ca sa raman linistita?" Atunci in fata i se ridica deodata casa, locuinta stapanului gradinii. "Sus, acolo, trebuie sa fie bine... dar e prea inalt. Sa se ridice cu cumpatare". intai zbura pe varful unei gherghine; de-acolo pe-un copacel, pe-un calin; pe urma pe iedera dimprejurul balconului. In sfarsit, iat-o; a ajuns. S-a asezat pe marginea stresinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogoreste-un chin. Va sa zica si aici - iad. si gandul o munci iar: "Ce rost avea pe lume?..." Toate celelalte vietati pareau ca au o chemare. si fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e incantarea ochilor, e floare zburatoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica isi face casa, agoniseste - traiesc mii la un loc; furnica daca ar fi de o suta de ori mai mare i-ar fi destula mintea pe care o are acum, in vreme ce atatea dobitoace, mari cat muntii, daca ar fi de o suta de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... Toate, toate. si ea? Seama ei pe lume?...
In clipa aceea gaza prinse cu ochisorii o semene a ei zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca si dansa. Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o randunica se repezi din cuibul de subt streasina si prinse din zbor tovarasa de suferinta. Peste o clipa se auzi tipetele de bucurie ale puisorilor carora randunica le aducea hrana. si gangania, biata, isi dete seama: "Vezi, asta e soarta noastra: sa hranim paserile care au ce cauta pe lume!"...
... Gaza intinse aripioarele, se lasa in gol, pluti putin; apoi sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi. si, indata, puisorii primeau, galagiosi, pe mama buna ce le aducea iar hrana.

(1910)




Cat un fir de neghina


Aceasta pagina a fost accesata de 2873 ori.