Frunza

Frunza
de Emil Garleanu



S-a desfacut din mugur, intr-o dimineata calda, a inceputului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a impletit pe ea, ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua intai i s-a parut scurta si apropierea noptii o mahni. Lumina se stinse, racoarea o facu sa se zgribuleasca, sa se vare intre celelalte si sa astepte, atipind pana a doua zi, venirea soarelui.

Cu ce revarsare de stralucire se ridica stapanitorul lumii, pana sus pe cer! Raza se scobori din nou, si toata ziua, incalzita, frunza se scalda in albastrul vazduhului.

In scurta vreme se desfacu mare, verde, mai frumoasa ca toate, mai sus decat celelalte, tocmai in varf. De deasupra ii cadea lumina, dedesubt se ridica pana la ea mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.

Un ciripit strain o mira. si cea dintai randunica, venita de departe, taie albastrul ca o sageata, inconjura copacul de cateva ori, cu strigate de bucurie, apoi se aseza pe streasina casei, cantand mereu...

Dar, intr-o dimineata, raza de soare nu mai veni. Cerul ramase acoperit de nori. Cea dintai picatura de ploaie o izbi rece, greoaie. Cateva zile a plouat. Nici randunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se imprastia, puternic, umed: o ametea.

Dupa zilele acestea lipsite de scanteiere, soarele rasari intr-o dimineata infocat, varsand parca flacari, incalzind totul in cateva clipe. Raza o fripse. in dupa-amiaza zilei acesteia, o pasarica cu pene verzi si galbene, un scatiu, veni molesit de caldura, de se furisa sub ea, la umbra, la adapost. si frunza se bucura, acoperi cum putu mai bine pasarica; iar aceasta ciripi, intai inabusita, din gusa, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cantec.

si in fiecare zi pasarea venea sa se ascunda de caldura cotropitoare, in fiecare zi frunza o ferea si seara cantecul se imprastia vesel.

Cat n-ar fi dat acuma frunza pe o picatura de ploaie! Dar norii fugeau goniti de vanturile din inaltimi; cerul de sticla, inflacarat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; cand si cand rozeta, care isi scutura samanta coapta, imprastia mireasma ei in zorii unora dintre dimineti. Prea multa lumina, prea multa caldura.

Noptile senine, cu craiul nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. Ar fi vrut sa fie vesnic noapte...

Pasarea venea mereu, cateodata si noaptea ramanea acolo, atipind cu capsorul sub aripa.

si trecu mult pana ce, odata, vantul de toamna incepu sa bata. Zilele erau mai racoroase, noptile mai reci; cerul rareori curat. Puternic sufla vantul tomnatic! Apusurile erau ca sangele si parca inroseau si pamantul. Frunza isi simti puterile slabite; cu greu putea sa tina piept vantului care o clatina din toate partile; cateva tovarase, smulse, fluturara prin aer, apoi fusesera duse departe.

Pasarea venea mai rar, nu mai canta, si asta o mahnea cumplit.

Frunza tanjea, se ingalbenea; celelalte de pe acelasi copac, parca se ingalbenisera si mai repede. incepusera sa cada. Frunza auzea mereu, de acolo, din varf, fosnetul cobitor al tovaraselor ce o paraseau strecurandu-se usor, ca o soapta, ca o rugaciune, asternandu-se jos, intr-un lavicer pe deasupra caruia vantul alerga grabit.

De dimineata pana seara, si noaptea, frunzele cadeau intruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, leganandu-se in aer ca o aripa de fluture, aninandu-se de ramuri, ca cerand ajutor; numai intr-un tarziu, dandu-se invinse, cadeau ingropandu-se intre celelalte.

intr-o dimineata se sperie. in tot copacul ramasese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele tremurand ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; in largul lui, stoluri intregi de pasari plecau in sir; atunci baga de seama ca si cuiburile randunelelor ramasera goale.

Un fior o strabatu si se gandi la pasarea pe care nu o vazuse de cateva zile. in clipele acestea, cand parca se cutremura la gandul ca poate si ea va trebui sa se desprinda, sa moara, ca si celelalte, vederea prietenei, pe care o adapostise atata, i-ar fi fost de ajutor.

si pasarea parca auzi chemarea tovarasei de altadata; veni, dar se opri putin, pe o alta ramura, ca si cand n-ar fi cunoscut locul obisnuit in care cantase; apoi isi lua zborul si, in trecerea grabita, fara sa intoarca macar capul, lovi cu varful aripei frunza, care, de-abia mai tinandu-se, cazu la randul ei.

si lavicerul de jos nu se mai ingrosa, din ce fusese, cu aceasta, cea din urma, moarta.

(1910)




Frunza


Aceasta pagina a fost accesata de 6623 ori.