Gandacelul

Gandacelul
de Emil Garleanu



Cum venise pe lume nici el nu-si dadea seama. S-a trezit ca dintr-un somn si parca era de cand pamantul. Nu simtise nici durere, nici bucurie. si mult isi muncise gandul: cum rasarise, si-al cui era? Mic cat un fir de linte, misca piciorusele fragede si ocolea, de pe margini, frunzisoara care-l adapostise. Intr-o zi incerca o pornire launtrica: iesi de subt umbra racoroasa si dadu buzna afara, in ploaia de lumina. Atunci ramase pe loc, orbit de atata stralucire. incetul cu incetul ii veni inima la loc, si indrazni: deschise ochisorii mai mult, mai tare, mai mari, ii deschise in sfarsit bine-bine si privi in sus. Se facuse mai mititel decat fusese. Cu cata stralucire, ce adanc si albastru se dezvelea cerul! si ce minune! Cu ochisorii lui marunti, cat niste fire de colb, il cuprindea intreg. si ce intunecime, cata umezeala subt frunzisoara lui. Ce cautase dansul acolo? Iar din mijlocul tariei albastre, un bulgare de aur aprins arunca vapai.

Tresari. Era el altul? Piciorusele nu mai erau ale lui de scanteiau asa? si mai era imbracat in aur! Caci si trupusorul lui, pe care si-l vedea pentru intaia oara, scanteia. Nu cumva era o faramita cazuta, de acolo, de sus, o faramita de lumina inchegata, ratacita pe pamant?

si, ca o adeverire, pe tarana neagra trupul arunca o lumina dulce. Ce se mai intreba! Fara indoiala de acolo cazuse, acolo trebuia sa se intoarca. Dar ce departare! si cum sa ajunga? 'Privi in sus; si atunci, deasupra capsorului, zari lujerul unui crin ce se ridica asa de inalt, ca parca floarea din varf isi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgarului de aur sa-i culeaga razele.

In mintea lui isi injgheba planul. Sa se suie pe lujer in sus, sa mearga, sa mearga si sa mearga, pana in varf; si de acolo, la bulgarul de aur, din care credea ca se desfacuse: o saritura - sau o vedea el ce-o face. :

Atunci se misca din nou, si, dupa ce trecu peste un graunte de piatra cat un munte, si scobori dincolo, se trezi la radacina crinului. Se odihni o clipa, apoi, la drum, baiete! Mai intai se rostogoli de pe tulpina lucie de cateva ori in tarana. Vazand asta se ridica pe piciorusele dinapoi, si fara sa stie pentru ce, cu cele dinainte isi facu, mosnegeste, cruce. Pe urma incerca din nou, si vazu ca poate. Luciu i se paruse lujerul crinului, si cand colo avea atatea adancituri, atatea ridicaturi: vai, dealuri. Dar ce mireasma se revarsa de sus!...

si-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers. Se uita in jos si-l prinse ameteala. Privi in sus si se cutremura. Ce-nu facuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile ii cam slabisera, dar nu se lasa. inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se intruchipa o frunzisoara latareata, ca o prispa. Acolo o sa se odihneasca. si iar purcese la drum; si umbla, si umbla, baiete; si de-abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de roua, bulgarele de aur scapatase de amiaza. si voinicul privi iar in sus. Privea in sus si nu-si credea ochilor: zile, saptamani, luni, avea de umblat. si cat era de hotarat si de vanjos, drumetul nu-si putu opri un oftat:

- Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!

(1910)




Gandacelul


Aceasta pagina a fost accesata de 11798 ori.