Hoinar

Hoinar
de Emil Garleanu



O clipa tinu noaptea, cat tin noptile de vara, cand intunericul e numai o strangere de aripi a luminii. si totusi indata ce se trezi fluturul, in racoarea umeda a diminetii, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise in sine, banuind: "Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!"

Dar ca si cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din inalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, si peste campie navali un val de aur. Fluturul isi palpai de cateva ori aripele, si din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu seara, isi lua, zglobiu, zborul. Fiindca nu fusese de mult pe la targ, o lua intr-acolo.

Curand zari o gradina cu fel de fel de flori. Trecu parleazul, si, mehenghi, se furisa intai pe la ferestrele casei. Perdelele erau inca lasate. Ce sa vada? Nimic! In schimb de jur imprejurul privazurilor, cununi de zorele se impleteau cu florile deschise, fragede, liliachii batand in albastru, sinilii batand in roz, acoperite de roua, ca de niste nestemate, fragede flori", gandi fluturasul, si batandu-si aripele albastre stropite cu aur, le saruta pe rand. "Aici o sa stau astazi pe vremea arsitei", gandea strengarul. Dar tot privind la ele, gasi zorelelor o scadere; prea isi schimbau fata: dimineata intr-un fel, la amiaza intr-alt fel, iar seara se-nchideau morocanoase. "Nu-s statornice" adauga craiul, si pleca mai departe. Cum zbura asa, deasupra straturilor, mirosul rozetei ii umezi sufletul.

Repede se cobori de se aseza pe o tulpina de rozeta. si cum ramasese pierdut, rasufland mireasma imbatatoare, se gandea: "Nu e floare mai fermecatoare carozeta, degeaba! in mireasma ei sa mori si mori fericit!" Gandind astfel privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mahnit, isi mai schimba din pareri: "intr-adevar, imbatator miros; dar de ce oare firea nu imbina niciodata toate insusirile la un loc. Poftim, priveste, cine imprastie o asemenea mireasma! Flori maruntele, pipernicite, aproape verzi ca si frunzele." si fiindca in clipa aceea veni pana la el adierea unor crini, urma: "Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!" Fara sa stea in cumpana isi facu vant spre lujerul inalt, subtire si mandru al unui crin intarziat. Asezandu-se in potirul parfumat, alb ca zapada, berbantul isi destinse aripele putin, sa se odihneasca, dar baga de seama ca se umpluse de praful galben al florii, si se necaji: "Foarte multumesc de gazda, daca e vorba sa ies manjit!... si unde mai pui ca aici stai ca intr-o manastire." Se inalta in aer. Se incalzise grozav. "Parca e mai cald ca la camp", gandi sprintarul. In vremea aceasta ochii lui zarira, asa, ca o suvita de sange. Era un strat de garoafe. "Hai intr-acolo"; intinse aripele, lovi de cateva ori aerul si se lasa, usor ca un fulg, deasupra unei garoafe batute, creata si imbalsamata. "Uite-o floare care nu-i nazuroasa, isi zise; o gasesti pretutindeni; si cu toate astea ar avea dreptul sa fie mandra cu fata ei imbujorata. Da, garoafa intr-adevar mi-i draga". si statea hoinarul, tolanit pe frunzisoarele moi ca un pasa, cand parca il ameti ceva. "Ce sa fie? Mirosul garoafei". Uite asta, cugeta craiul, asta nu-mi place la garoafa. Nu putea, adica, sa aiba un miros al ei, numai al ei? Trebuia sa imprumute mirosul piparat de cuisoare? "Pfui!" Zglobiu, isi vazu de drum, aiurea, stranutand... si ziua trecea, si ratacitorul zbura mereu, mereu, fara astampar. "Uite colo un lavicer de nu ma uita. Fiindca-s albastre ca si mine, s-or fi crezand, ma rog, lucru mare"; atingandu-le dispretuitor cu varful de aripa, le lasa in urma.

Ce mai straturi de ochiul bouluil "Sunt prea din topor - baga de seama curtezanul - ce e floare trebuie sa aiba ceva care sa

0 inrudeasca de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine", ingamfat, se impiedica de o gura leului; "Mersi, de-alde dumneatale gasesc si in camp, la tara". "Ei, cu micsunica se schimba vorba - adeveri siretul - asta da". si se lasa elegant, in roate, deasupra florii cuminti. isi stranse aripele una, isi rasuci musteata, facu ochii mici: micsunica ramase linistita; gazda buna dar nu sprintara. Flacaul se necaji: "Ho! Babatie, prea te crezi! Eu n-am venit sa dorm". si fugi, razand. Maigaritarele nu le putea suferi, zbura pe deasupra lor, numai sa le faca in necaz; intrucat priveste barba imparatului, ii venea rau numai cand se gandea la numele ei... Ziua trecea, soarele scapata; se mai racorise. O lua inspre gherghine. Cocotate, sus, pe tulpinile lor, gherghinele il priveau nepricepute. "inalte si proaste", zise pierde-vara, si, inaltandu-se sus, cauta cu ochii trandafirii. ii zari. Se cobori incet, curtenitor se inchina, in fata fiecaruia. "Flori de paradis, flori maiestre, flori..." dar cum se intorcea, in dreapta si-n stanga, complimentand, aripa

I se zgarie de-un ghimpe. Craidonul o sterse repede, fara sa se mai uite inapoi... Trecu pe langa lalele fara sa le priveasca; dar in drum facu cu ochiul rochitei randunicii, o veche prietena, si spuse o vorba proasta unui stanjenel scuturat, imbatranit, ce i se tinea in cale. Zarnacadelelor le ramasese doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fura o sarutare unei cicori, ratacita pe acolo cine stie cum. si cicoarea ii aduse aminte de camp. "Tot mai frumos e campul... Dar nu-i vorba, si-n gradina!..." si parca departe, intr-un colt, zari o floare, invoalta, necunoscuta. Grabi, dar deodata incepu sa orbecaiasca. Nici nu bagase de seama ca se intunecase. Nu mai vedea nimic. il apucase noaptea in drum. Neputand sa mai zboare, se lasa la intamplare, pe un spin uscat, sa astepte zorii, suspinand nemultumit:

"Ce Dumnezeu se-nnopteaza asa devreme!"


(1910)




Hoinar


Aceasta pagina a fost accesata de 5710 ori.