Luptatorii

Luptatorii
de Emil Garleanu



Soarta se vede ca-i menise asa: sa fie vecini si sa fie dusmani. si amandoi cucosi frumosi.

Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da in mangaierea luminei. Gulerul si penele subtiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau in verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca otelul. si penele lungi, mladioase si intoarse ca niste arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau indata. Numai deasupra capului cu ochi nelinistiti ca niste gaze, creasta plecata, strengareste, rosie, aprinsa ca para focului.

Celalalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omatului de curand cazut; alb gulerul, cu varfurile penelor putin-putin galbui ca suflate cu aur; alba coada bogata-n pene, usoara, rasfirata. si, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori in margeanul pleoapelor, o creasta carnoasa, batuta si rosie ca o garoafa.

Nu se puteau suferi; isi aruncau priviri taioase printre sparturile gardului; fiecare se silea sa trambiteze mai inainte zorii zilei. si totusi prilejul nu-i adusese inca fata-n fata, sa se masoare. Astazi insa, clipa dorita de amandoi sosise pe neasteptate.

Cucosul alb, cu gainile lui, iesise pe tapsanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasa de primavara, pamantul era jilav, plin de mustul din care se si hranea cea dintai urzeala a lavicerului ierbii.

Cum scurma asa, cucosul isi auzi tovarasele soptind. Ridica semet capul, si drept inainte, din partea cealalta, vrajmasul negru se proptise gata de lupta. Gainile se oprira; intelesesera ca aveau ceva de privit.

O scaparare si s-au repezit. S-au oprit fata-n fata, cu gaturile intinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele putin desfacute si date-napoi. Cel negru batu o data din pinteni si se lovira piept in piept; apoi se dezlipira repede si, cu capetele pe spate, se avantara din nou, prinzandu-se in gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse.

Erau grozav de voinici amandoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpatat.

si iara si se detera-napoi, cu gaturile intinse de mai sa se desprinda din trup. Ca si cum i-ar fi suflat odata vantul asa s-au ridicat de la pamant. Se indesara pene-n pene, cautand sa se apuce cu pliscul, sa se sfasie cu ghearele. Se ferira pe urma in laturi, sarira unul deasupra celuilalt, ca si cum ar fi vrut sa se rapeasca-n vazduh; si-n sfarsit se tintuira locului. Cel negru prinse creasta dusmanului in ascutitul pliscului; cel alb ii infipse gheara-n gat. Plini amandoi de sange, tremurand, statura asa pana cand durerea ii invinse; atunci se smucira-napoi, pandind clipa cand sa se rapuie.

Sangele clocoti deodata in trupul amandurora; ochii le vedeau rosu; turbati, se napustira, de asta data pe viata si pe moarte.

Stransi in gheare ca-n niste clesti, cu pliscurile implantate unul in carnea celuilalt, se rostogolira la pamant si iar se inaltara, aprigi, in picioare. Sapara pamantul cu pintenii, si tarana sarea imprastiata. Penele, negre si albe, zbarlite, smulse, rasfirate, se amestecara-n lupta abrasa, ca trupurile lor se contopisera, alcatuind parca o floare ciudata, o floare chinuita de furtuna ce-i imprastia petalele-n vant.

Dar puterile li se sleira. Nici unul nu biruise. Se mai incordara o data si se desclestara doborati, insangerati, rasufland cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picaturi de sange. Pe pieptul celui negru se asternuse o dunga rosie, de care se lipise o pana alba din haina potrivnicului.

si cum stateau asa, gainile se apropiara multumite si mandre parca fiecare de stapanul lor, ii inconjurara. Iar luptatorii, dupa ce se mai privira o data ca si cum si-ar fi zis: "pe maine!" se departara, tantosi, fiecare in mijlocul alaiului sau.


(1910)




Luptatorii


Aceasta pagina a fost accesata de 4439 ori.