Nedespartite

Nedespartite
de Emil Garleanu



Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc in inalt, se desira, iar se strang si iar se raresc, apoi isi aleg calauzele, le pun in frunte, si-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, si lin, ca impinse de un dor tainic, vaslesc, se sterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!

Incotro?

In noptile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinta subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; tipete rasar si se strang; chemari de calauzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile calatoare. si cu ele parca iau ceva din sufletul nostru, in ochii lor parca fura soarele, pe aripele lor parca duc primavara.

Un stol de turturele a intarziat. Grabite, s-au strans in dimineata aceasta, si-n falfairile lor, care se aud ca niste sunete supte usor dintr-un flaut, pornesc. intai o iau pe-aproape de pamant, peste lunci, deasupra raristilor, printre plopii inalti, ca si cum ar vrea sa mai vada locurile acestea o data. Apoi fac un ocol mare, de jur imprejurul paduricii, in vreme ce o raza de soare impinge panza norilor si tiveste pe cer o dunga de lumina. Bucuroase, paserile bat din aripi si se hotarasc. Patru, doua perechi, o iau mai inainte, o pereche ramane in zbor mai potolit, in urma. Ajung deasupra raului; un tipat nabusit, din gusa - un semn al calauzei, vrea sa le stranga pe toate la un loc. si-n clipa aceea un bubuit de pusca clocoteste aerul cuprinsurilor. Cele doua perechi feresc ca fulgerul in laturi; dar din perechea din urma o turturica isi curma zborul, isi aduna apoi puterile, cu cel din urma fior al vietii, se roteste in doua cercuri, se inalta drept, ca o sageata, in vazduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se in undele raului, care o fura si o poarta mai departe.

Stingherul, sotul, urmareste putin stolul, apoi se intoarce, cauta ingrijat, si, pe apa turbure, isi vede tovarasa. O putere il tine atunci deasupra valtorii, cu ochii nedesprinsi de la trupul plapand si patat de sange ce luneca la vale, de la trupul pe care, in cercuri stranse, il urmareste mereu.

Si subt cerul, in care raza de soare s-a stins, calatoresc trei: stolul care se sterge in zare ca un ramas bun, pasarea moarta manata de valuri, si porumbelul care se roteste mereu, urmandu-si sotia, ca un simbol al vesnicei iubiri!...

Si-n urma lor toamna cade mai grea!


(1910)




Nedespartite


Aceasta pagina a fost accesata de 6129 ori.