Parasita

Parasita
de Emil Garleanu



Singura! In tot cuprinsul campului larg, dansa nu se zarea, decat numai cand vantul culca ierburile inalte, si ea ramanea in picioare, alba cum e laptele, cu coama imprastiata peste ochii orbi, cu coada lunga, incolacita de-a lungul picioarelor subtiri. Venea dimineata in urma hergheliei intregi, la pas, ascultand de departe clinchetul clopotelului de argint de la gatul calului, care, nu de mult inca, se tinuse pe urmele ei. Pe rand clopotelul a trecut la toti manjii ei, cei mai frumosi de prin tinuturile acelea. Pe doi dintre ei ii tinea minte inca, pe ceilalti ii hranise, ii alintase cu botul ei catifelat, ii simtise langa ea, dar nu-i vazuse niciodata.

Intr-o seara, dupa o ploaie groaznica, se imbolnavise; scapase cu viata, dar isi pierduse vederea. Simtea caldura soarelui, mirosea campul, dar lumina nu mai era nicaieri. A fost groaznica cea dintai noapte. inauntrul grajdului se facu deodata parca si mai intuneric. Ieslea era in fata, odinioara o mai zarise, asa ca prin sita, si peste o clipa se stersese dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridica ochii si stete asa pana cand glasurile oamenilor, ciripitul randunelelor, ce-si aveau cuibul chiar deasupra lipit de-o grinda, ii vesti dimineata. Dar fereastra tot nu se lumina. si-ntunecata a ramas de-atunci! Acum se deprinsese. De trei-patru ani parca au uitat-o toti.

Pleaca singura din grajd si se intoarce singura. Ceilalti cai, indata ce ajung in camp, o iau razna, se imprastie repede. Ea paste putin, apoi ramane cu urechile ciulite, cu ochii in gol, ca si cum ar astepta pe cineva. La amiaza vine la apa; isi stie locul la jgheab; pe langa ea nu simte nici un cal. Toti ceilalti beau mai incolo. Arareori, seara, isi mai aduc aminte de ea. Atunci aude glasul calaretului care goneste caii, cum o striga prelung: Martaaa!" Ea intoarce capul si o ia inapoi. Vine la pas, sleita de puteri, printre tulpinile inalte de lumanarica ce o ating usor, ca si cand ar alinta-o. si parca intreg campul s-a obisnuit cu ea, o cunoaste si-i e draga; cum merge incet, fluturi mici, albastri, atrasi de albeata parului, se tin dupa ea, se asaza pe crupa lucioasa, se ridica iarasi, alungandu-se unii pe altii, si o intovarasesc pana departe. Vine si se duce mereu pe acelasi drum. S-a deprins: o ia mai intai curmezisul campului, apoi de-a lungul unei prapastii grozav de adanca, in care daca ar putea sa se uite ar cadea ametita poate. Merge drept pe marginea povarnisului, infasurata in mirosul cimbrului ce creste tocmai pe fund. Pazitorii hergheliei au privit la inceput lucrul acesta mirati, apoi au lasat-o, doar o luneca o data sa scape de ea... Dar ea pune piciorul increzatoare, merge cu gatul intins, cu narile umflate sa simta mai tare mirosul ierbii salbatice, care parca o invioreaza. Apoi strabate satul; cainii nu o latra, copiii nu o fugaresc, nimeni nu se apropie de ea. In grajd, un grajd parasit in care numai ea sta, intr-o incapere singura, isi gaseste totdeauna fanul. Iarna e ca intr-o pivnita; si noaptea, cand viscolul geme la ferestre ca un urias ranit, ea se culca jos, intre paiele moi, si nelinistita, asteapta sa auda a doua zi glasul unui om...
In dimineata aceasta o lua incet-incet, din grajd. Se simtea slaba; cand intra in camp, in nemarginirea inecata de flori dese, aerul parca era mai greu; se inabusea, voia sa pasca, smulse cateva fire de iarba si se aseza ca niciodata jos. intinse botul, adulmeca, o greutate parca o apasa deasupra crestetului, apoi soarele incepu sa arda din ce in ce mai puternic. Semintele florilor miroseau ca si cum ar fi fost prajite si iarba se incalzi sub ea ca intr-un culcus. si, deodata, vantul incepu sa sufle, cu suspinuri adanci, venite cine stie din care codri, cu vajaituri puternice, care culcau tulpinele si le incurcau intr-o retea. Un tunet de-abia se auzi, pe deasupra paserile alergau grabite, scotand tipete de spaima. De departe, dinspre munti, venea ropotul ploii. Se scula in picioare, ingrijorata, cand cele dintai picaturi cazura plescaind pe trupul ei. in cateva clipe ploaia o ineca, nu putea sa rasufle, din coama apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apuca un tremur. Un tropot inabusit ii izbi auzul: herghelia se intorcea in fuga; si prin vuietul ploii un glas rasuna prelung: "Martaa!" si a doua oara: "Martaaa!" apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, infricosata, sub potopul ce se revarsa de sus, lua drumul inapoi, pasind ca printr-o baltoaca in care picioarele i se afundau, si ajunse la marginea prapastiei. Ploaia cadea cu furie, aproape nu mai putea merge, se opri deasupra deschizaturii adanci, in fundul careia suvoiul galgaia infuriat. si fara de veste i se paru ca se misca sub ea pamantul; nici n-avu vreme sa se infricoseze; malul se desprinse mai intai domol, rasturnand-o pe-o coasta, apoi se surpa dintr-o data, repede la vale, rostogolind-o pana in adanc, oprind-o tocmai pe un damb dedesubtul caruia fierbea paraul. si vantul, care sufla printre malurile prapastiei, curgand si el ca o apa, apleca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatic peste trupul ei zdrobit.

(1910)




Parasita


Aceasta pagina a fost accesata de 1714 ori.