Tovarasii

Biografie Opera Fotografii Alti Autori

Tovarasii
de Emil Garleanu



E inca intuneric. Pamantul e jilav de roua si brazdele rasturnate in ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o rata salbatica zboara, furisandu-se, macaind speriata, ca alungata de glont. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte in camp, doarme invelit cu niste saci; si mai incolo boulenii treji, Duman si Joian, stau cuminti, cu gaturile intinse, asteptand jugul. Dar departe, in sat, incep sa cante cucosii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce in ce mai deasa, si-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se deslusesc toate: satul; incolo pe coasta, ca urnita din loc, padurea; in fund, dealurile gemene, unul dupa altul, ca pe o scara.

si-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija care taraie in urechea plugarului ca un greier il scoala. Omul arunca sacii la o parte, sare in picioare, isi freaca ochii cu dosul mainii stangi si cu dreapta isi indreapta salele. Apoi porneste spre boi. I-a injugat... slabi, de li se vad coastele ca niste arcuri sub piele, boii isi incordeaza muschii, isi potrivesc bine cerbicea injug - si pornesc, implantandu-si picioarele ca niste tarusi de otel. si cum merg asa, aud din urma fasaitul cutitului cum intra in pamant ca intr-un miez de paine, iar uneori, glasul plugarului, cum ii indeamna si-i indreapta parinteste:

- Cea, Duman, tata!

Ei il asculta ca niste copii; si, mereu, dara neagra a brazdei se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor.

Se lumineaza incet-incet, in pas cu boulenii parca. E liniste. Un stol de grauri se lasa, piezis, in apropiere. Razele soarelui isi scutura, tremurand, praful de aur in aer. si boii simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapanului au mai slabit:

-Hais, Joian, tata!

Iar la glasul lui, raspunde, ca din niste dumbravi inflorite in adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei...

E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman prinde sa luceasca de sudoare; jugul il frige. si din urma glasul mai maniat al stapanului il zoreste:

- Hai, Dumane, hai!

Boii nu trag nici mai tare nici mai incet; caci cunosc ei cuvantul nerabdator si necajit al stapanului. Pasesc linistiti, intelepteste, si in ochii lor cuminti si negri parca se rasfrange si mai tare fata neagra a pamantului scormonit de plug...

S-a incalzit de tot. Soarele frige. Duman parca-si simte picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, in copita caruia i-a intrat un piron, mai acum catava vreme. Ii e sete. Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz. Bouleanul e deprins - mai asteapta inca ceva; si nu intarzie mult; o varga i se asterne pe spate, lasand o dunga peste pielea uda. Omul tipa:

- Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii!

O albina ratacita se tine mortis de plugar si el o alunga, infuriat, cu mana. Un graur s-a desprins din stol si s-a lasat pe spatele lui Joian, care-l poarta, ingaduitor, ca pe un prieten. Iar inaintea plugului, ca un vomicel ce arata calea, un cocostarc paseste agale, privind cand cu un ochi cand cu altul spre pamant, infigandu-si uneori ciocul.

- O-ahoo!

Soarele s-a infipt in crestetul cerului si de acolo dogoreste vazduhul. tarina e incropita ca si cum ar fi turnat cineva pe deasupra apa fiarta.

Boulenii rasufla din greu. imprejurul gatului simt, ca o zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana de coceni din care ei de-abia aleg cate unul. Un prichindel de copil i-a adus si omului de mancare: o bucata de mamaliga cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priincioasa. Omul face un sac mototol si-l pune sub cap.

Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala cu apa in care nici nu le intra bine botul. Apoi raman asa cu puterile sleite, sub arsita soarelui. Graurii, cocostarcul au zburat. Au ramas ei singuri in camp.

in dreptul lui Duman doarme plugarul, cu fata arsa, batut de razele fierbinti ale soarelui, ale caror impunsaturi ii scot broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, si de la dansul isi poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant, la umbra care parca se topeste din el, de i se asternuse, moale ca o ceata, la picioare.

si parca intelege, parca simte, parca in mintea lui se face deodata o lumina omeneasca: porneste cu pasi grei, se apropie de stapan, pana cand il inveleste in umbra trupului lui trudit, ca intr-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii inchisi, bouleanul ramane in soare, incremenit cu genunchiul piciorului drept indoit, gata sa urneasca iarasi plugul pe brazda.


(1910)



Tovarasii


Aceasta pagina a fost accesata de 5280 ori.

Biografie

Opera







© 2007 Audio Carti - Carti Audio