Nucul lui Odobac

Nucul lui Odobac
de Emil Garleanu



Satul Arsiteni e asezat intr-o vagauna; casele lui maruntele si albe, ghemuite una-ntr-alta, se vad, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niste oua intr-un cuibar. Pamantul Arsitenilor e nisipos si sterp; iarba creste atat de rara, incat, in loc sa indulceasca vederea, pateaza, ca o pecingine, fata galbena a locului. Doi-trei copaci se inalta, istoviti, cu crengile rare, cu frunzele stravezii, care astern pe jos, vara in amiaza, o umbra destramata, ce mareste si mai mult setea de racoare.

Dar, ca lucru de neinteles, ca o minune, se ridica pe dealul lutos si sterp dinspre rasarit un nuc strasnic, batran, de cateva sute de ani, copac lacom, care suge parca tot sucul locului dimprejur prin miile de radacini ale caror vite nu mai incap sub pamant si ies, sa atarne despletite, ca niste cozi, afara. Din trunchiul gros sa nu-l cuprinda trei oameni, muncit, intors si incremenit ca intr-un spasm, se desfac doua ramuri vanjoase, ce merg, inclestate ca niste brate, pana sus, apoi deodata se izbesc una pe alta in laturi, improscand fiecare sute si mii de crengi ce se unesc intr-un frunzis negru, carnos, ca un aluat de fiere. si pana departe se imprastie mirosul amar al frunzelor, miros ce ameteste pe cutezatorul adapostit la umbra ce acopera, ca un vesmant negru, intreaga coasta de deal.

Arsitenii il privesc cu jind, dar si cu un fel de frica, frica pe care lucrurile neintelese o arunca in sufletele slabe. Copacului ii zic toti, din vechi, Nucul lui Odobac, fiindca e pe partea de loc a Odobacestilor, niste razesi avuti, stapanitori din tata-n fiu prin partile acestea. Multe vorbe ciudate umbla pe socoteala nucului, dar una e mai cunoscuta decat toate: se spune ca un bunic al bunicului lui Toader Odobac de astazi purtase judecati, tocmai pentru bucata de pamant ce-o stapanesc si acum, cu unul Carlibaba, un zgarcit putred de bogat, care nici nu stia de rostul avutiilor lui. Acesta nu facea alta decat sa se ciondaneasca mereu cu oamenii si sa le manance, cand putea, din parti. Asa, cu Odobac, la urma urmei, i s-a implinit. Ca, din una-n alta, au hotarat ca hotarul sa le fie un nuc, nucul acesta, care pe atunci sa fi fost copac de un an, crescut in vale, la poalele dealului dinspre rasarit. Dar, peste noapte, Odobac voinicul se gandeste ce se gandeste, se scoala, se duce la nuc, il apuca barbateste de trunchi, il smulge cu radacini cu tot si se suie de-l infige drept in crestetul dealului. S-o fi mirat el Carlibaba, Dumnezeu stie, dar prin minte n-a putut sa-i treaca vreodata ca aceea ii treaba de om. Copacul s-a prins, si hotarul a ramas acolo. Asa le merge vorba Odobacestilor ca-s vita de uriasi. si-n adevar ca cine-l vede pe Toader Odobac, pe mosneagul si pe nepotu-sau, pe Mitru Odobac, cel mai tanar si cel din urma coborator din neamul lor, intelege pentru ce de vorba lor ascultau pana mai deunazi patru sate: Arsitenii, Moghilestii, Benza si Cotrutii.

Toader Odobac sa fi trecut suta, dupa cat de multe tine el minte. E un mosneag inalt, spatos si uscat ca un schivnic; priveste ascutit, vorbeste limpede si calca apasat. Cand se opreste sa se uite la om, isi indreapta salele, care trosnesc ca un vreasc. Toader avusese un frate, pe Gheorghe, mort, cu vreo cincisprezece ani in urma, in padurea Benzei; s-a pravalit un stejar peste dansul, se-ncordase voinicul in picioare, se masurase o clipa cu copacul, dar la urma se prabusise jos, ramanand mort, cu trunchiul stejarului in brate, ca intr-o lupta. Pe urma lui ramasese baiatul, Mitru Odobac, om ca de vreo douazeci si cinci de ani, nalt si spatos, ca si mosu-sau Toader, vanjos si uscat, ca si dansul, numai cu obrazul mai rumen si cu pletele negre. Traia la un loc cu mosneagul, care-i tinuse loc de tata si din al caruia cuvant nu iesise.

Numai de la o bucata de vreme mosneagului i se paru ca baietanul nu-si prea vedea de treburile lui. Ca fusese vorba sa se duca pana in Cotruti, sa taie un pret pentru niste stuh cu un om de acolo, si nu se dusese. Ca trebuise sa mearga pana la resedinta, cu livretul de oaste, si uitase. si cate si mai cate, pana cand, intr-o buna zi, mosneagul il lua din scurt:

- Mitrule, tie nu ti-s boii acasa.

Dar baietanul facu pe prostul:

- Nu, is la camp, in Moghileni.

- Haide-haide!

Numai atata isi spusese unul altuia. Dar prin sat se ziceau mai multe. si ce vorbeau oamenii veni si pana la urechea lui Toader Odobac, caci intalni pe Stoica, primarul, si-l opri in drum:

- Buna, mos Toader.

- Buna, primarule.

- si cu noroc, ai? Da se poate sa nu ne spuneti si noua, macar mie, ca-s batran si stiu multe si-am vazut de toate?

- Ce, primarule?

- Pai nu ia Mitru pe Ruja lui Cazacu din Moghileni?

- Cum?

- Pe Ruja.

- Ruja?

- Iaca!

si Stoica, rotofei si indesat, ramase locului, cu gura cascata in fata privirilor crunte ale mosneagului.

- Cine ti-a spus?

Primarul inghiti o data, ca si cand i s-ar fi uscat gatlejul.

- Na, toti: popa din Moghileni, A Faramitei din Benza, ieri, cand o venit cu canepa la baba lui Farcas. si... el... Mitru chiar.

- Cand?

- Acuma... acusica... e la primarie, vorbeste cu niste flacai.

Mosneagul isi stapani furia si raspunse:

- Asa ceva stiu si eu; da vezi ca nu-i ingaduisem sa faca vorba. Apai om vedea noi. Cu bine.

si Toader Odobac isi indrepta o data salele si porni.

Nu gasi pe Mitru la primarie si se intoarse dintr-o intinsoare acasa. Mitru sta in mijlocul ograzii si cioplea un leat la un gard. Batranul se duse de-a dreptul la el:

- Mi-ai poruncit coliva?

- Ce coliva, mosule?

- Mi-ai luat masura de sicriu?

- Ce sicriu, mosule?

- Mi-ai sapat groapa, sub nuc, unde ti-am zis sa ma ingropi?

- Ce-i asta, mosule?

- Nu? Hai, graieste, nu?

- Nu.

- Atunci de ce sa stie altii inaintea mea, care ti-am fost ca tata, ca vrei sa iei pe Ruja de nevasta?

- Mosule!

- Din patru sate, pe Ruja ai gasit-o? Pe Ruja talharului de Cazacu, pe fata celuia care o furat caii lui tat-tau, de era sa-l spanzure colo, de nuc?

Baietanul se-ndrepta o data si vorbi raspicat:

- De asta nu ti-am spus, ca stiam ca n-o sa vrei; da fata-i buna, mosule, si vreau sa mi-o fac nevasta.

- Ba nu!

- Ba da!

Mosneagul ridica palma dreapta si-l lovi peste obraz cu atata putere, ca Mitru se clatina; dar baietanul se inalta parca, isi inghiti lacrimile si raspunse uscat:

- Ba da!

Atunci mosneagul il lovi si cu stanga, si palma rasuna sec. Baietanul se clatina din nou, isi inclesta degetele pe stinghia ce-o tinea in mana; si, intepenindu-se in picioare, spuse iarasi:

- Ba da!

Atunci loviturile mosneagului infuriat cursera ploaie; la urma, gafaind, il lasa si-i zise:

- Acum du-te si te -nsoara cu Ruja.

- Ma duc.

Mitru isi sterse lacrimile cu maneca, isi sufla nasul, arunca leatul si iesi pe poarta.

Toader se invarti prin casa, prin ograda, apoi porni si el; o lua spre Moghileni. Satul nu era cine stie ce departe. Mosneagul era deprins cu drumul acesta. Cum iesi din vagauna Arsitenilor si mai merse putin incolo, pamantul parca se schimba: incetul cu incetul, campul se imbraca, imasurile incepeau sa-si desfaca lavicerele pana departe, incolo, spre Cotruti. si mergand asa, gandurile batranului se adunau si se risipeau, parca se luptau intre ele; multe-multe ii mai veneau in minte. si dintre toate, faptul ca nepotu-sau il nesocotise i se infipse ca un cui in minte. si asta din ce pricina, din pricina unei femei!

Femeile din ziua de azi nu se asemanau cu celelalte, si tocmai pentru asta el nici nu se insurase; dar la ce folos, cand Mitru se lasase ademenit de Ruja? si ce fata; tata-sau un hot de cai, ba se spunea ca si Ruja ii ajuta, ca trece si ea, noaptea, Prutul inot, cand apele-s mari, si duce cai dincolo, in tara ruseasca. Cu gandurile acestea, Toader Odobac dumeca drumul si, fara de veste, se trezi in imasul Moghilenilor. Cum isi arunca privirile incolo, deodata ii rasari inainte o herghelie cu cai marunti, si-n mijlocul ei, calare barbateste pe un sur, Ruja lui Cazacu. Odobac o lua intr-acolo, dar fata lovi cu picioarele in cal si-i iesi in fata, apoi, cand se apropie de tot, smunci capastrul calului si-l opri scurt. Mosneagul isi infipse privirile in fata ei. Ruja era voinica, smeada, cu obrazul rotund, cu parul, ochii si sprancenele negre, ca pamantul cel bun. Cozile, lasate pe spate, se indoiau pe oblancul seii, asa erau de lungi. Gura cu buzele carnoase, umede si rosii ca miezul piersicei pietroase; printre ele scapa un zambet, care arata albul dintilor ca pe o raza de lumina ce tasnea din mijlocul fetei smolite. Sub camasa stransa bine pe trup, tatele i se ridicau, repede, in rasuflet, ca doua pasari ce se zbateau in san. Mosneagul clipi din ochi, tulburat, dar isi capata repede stapanirea de sine si-i vorbi de-a dreptul:

- Ce-am auzit, Rujo? Vrei sa-mi fii nora!

- Da dumneata nu vrei?

- Eu te-ntreb pe tine.

- intreaba-ti pe Mitru.

- inaintea lui Mitru, eu trebuie sa stiu.

- Zau!

- Asa.

Ruja ridica mana si dezmierda pe batran cu cele cateva frunze ramase in varful crengii cu care-si indemna calul:

- Mosule!

Dar Toader ii apuca creanga si, smulgandu-i-o, zise infuriat:

- El si-a luat plata, o sa ti-o iai si tu.

si ridica mana, dar Ruja stranse pulpele si porni surul sa deie peste mosneag. Odobac il prinse de funie, il opri si ramasera asa, incordati, batranul masurandu-se din priviri cu fata.

in cele din urma Ruja incepu sa rada, ii apuca mana si zise hohotind:

- Lasa, mosule, nu struni asa gura murgului, ca i-o sangera... si-i cal de furat.

Pe urma sari jos, dadu calului o palma, si surul isi lua vant spre herghelie, iar fata lua mana mosneagului.

- Lasa, mai bine odihneste-o, ca o sa ai ce struni mai tarziu.

Toader Odobac se uita iar in ochii negri ai fetei; inima i se inmuia si i se impietrea pe rand.

- Fata hai, pazeste-te... Ia-l pe Mitru, dar sa stii ca o sa ai cu mine de-a face. Sub papucul tau numai colbul drumului sa ramaie, nu si sufletul baiatului. M-auzi tu?

Fata se uita si ii vorbi peste umar:

- Tu ce zici, Mitrule?

Batranul se-ntoarse; la spatele lui, baietanul sta intunecat. Mosneagul le spuse la amandoi:

- in calea voastra n-o sa ma pun eu; ca ar fi degeaba; ce-i scris e scris! Am vrut numai sa vad cat pretuiti fiecare-n parte. Da cat m-o ajuta luminile ochilor, din ochii mei n-o sa scapati.

Mosneagul ii lasa si porni inapoi. Se insera, imasurile rascoapte de caldura zilei parca rasuflau, usurate, mireasma ierbii pascute. si cum ridica ochii, batranul zari departe, incolo, urias, intunecat pe bolta rumena a cerului, nucul de pe crestetul dealului. Toader puse mainile la ochi sa-l priveasca bine si i se paru ca, de acolo de unde era, copacul il invinuia ca fusese prea slab.

ii venea parca sa se intoarca inapoi, sa smulga pe baietan de langa sanul femeii celeia; se oprea o clipa, apoi, deodata, ii rasarea in fata ochilor chipul intunecat, cu raza de lumina a dintilor fetei, cu cele doua ridicaturi ale sanilor, care poate aveau sa hraneasca suflete deosebite de cele ale Odobacestilor. si pleca la drum, muncit de ganduri. De ce adica bietul om nu poate infrunta si dansul imprejurarile, cum le infruntase nucul intunecat din zare? De ce nu putea calca si el vremile, cum le calcase dansul? De ce nu se umplea si trupul lui, in fiecare an, cu suc nou si puternic de viata, cum se revarsa in fiece primavara din trunchiul pana in cea mai mica frunzisoara a copacului celuia?

Pe masura ce mergea, nucul se deslusea si mai bine pe fundul cerului. Razele amurgului inroseau lutul dealului, deasupra caruia frunzisul negru statea neclintit, ca o gramada de mangal. Toader Odobac se gandea ca numai copacul acesta il cunostea bine, ca de copil se deprinsese sa-l vada, sa stea vara sub frunzisul lui, sub care altii ameteau, si ca de pe vremea aceea numai el, numai nucul ramasese. Nici nu bagase de seama cata viata se scursese, cati oameni se dusesera, ce lume noua se ridicase. Pana si sangele lor, pana si Mitru era un alt Odobac, ce semana numai la trup si la chip cu cei dinaintea lui, dar cu alt suflet, c-un suflet ascuns si slab.

Se inserase bine cand ajunse mosneagul acasa. Pana pe la miezul noptii Mitru nu se intoarse inca.

inspre ziua batranul ii auzi pasii in tinda.

Nunta fu pusa la cale de catre mosneag si tatal fetei, si repede se si facu. in casa Odobacestilor intrase un suflet nou si strain.

in seara nuntii Ruja sarutase mana mosneagului, apoi, cu zambetul ei care scapa ca o raza de lumina din mijlocul fetei negre, ii zise:

- Ei, mosule, s-a facut si asta.

si Toader Odobac parca simti ca-n dosul vorbei acesteia se mai ascundea una. Dar tacu, si cand veni si Mitru sa-i sarute mana, Toader ii zise:

- Vezi, Mitrule, sa fii barbat.

Mosneagul se trase in casa lui, caci pe locul lor erau patru perechi de case, si nu se intalneau decat la mancare, la amiaza si seara, cand nu erau dusi pe camp.

Nunta se facuse pe la inceputul lui octombrie, si acuma dadeau in iarna. Lunile intunecate cu zloata, apoi cele cu ninsoare, insurateii le petrecura inchisi in odaitele lor, ca niste cartite in vizuina. Numai venirea primaverii ii dezlipi unul de altul. in ograda lui Odobac incepu sa se faca multe schimbari, sa se darame si sa se zideasca din nou.

Ruja adusese ca zestre trei perechi de cai. Mitru daduse jos un hambar si facu pe locul lui un grajd. Batranul nu-i zise nimic, numai intr-un tarziu, dupa ce tot era gata, la o cina, il sfatui pe nepotul sau:

- Puteai lasa hambarul si ridica grajdul in alta parte. Cauta, Mitrule, ce-ai apucat de la cei batrani sa pastrezi, ca-s lucruri trainice.

Dar Ruja ii apuca repede vorba din gura:

- Eu i-am zis, mosule, ca doar hambarul se clatina.

si rase, rase saltat, asa ca atunci in camp, cand il mangaiase cu creanga.

intr-o zi Toader se intorcea calare. Ruja il zarise si-l astepta in mijlocul ograzii, cu mainile in solduri:

- Buna ziua, mosule. Iii! da stricat ti-i roibul la picioare... merge incrucisat.

Femeia se apropie de cal, puse mana pe darlogi, il struni de-l opri in loc, apoi isi infipse privirile ca si atunci cand Toader ii oprise murgul.

- stii ce, mosule? Sa-ti aduc eu un sur.

- De unde?

- Treaba mea.

Mosneagul dadu calul in laturi.

- Femeie, vezi tu nucul cela?

- Ei?

- Sa stii ca te spanzur de el, cum era sa spanzure frate-meu pe tatane-tau, cand oi afla ca ai adus cai straini in ograda mea.

- Elei! intr-a dumitale, nu, da-ntr-a mea...

Toader Odobac o masura cu privirea.

- incearca.

si isi imbie calul.

Femeia ii privi pe urma, murmurand:

- Hm! sa ma spanzuri tu de nuc, ghiujule!

si ochii i se oprira pe copacul urias de pe crestetul dealului. De cand intrase in casa lui Mitru, niciodata nu suise dealul, sa vada si dansa nucul. si gandul o ispiti sa faca drumul pana la el acuma. Tocmai atunci venea cu carul si Mitru. Ruja ii sari inainte:

- stii ce, Mitrule? bine c-ai venit. Hai de-om vedea nucul.

- Da ce te-a lovit?

- Uite-asa.

Apoi ajuta lui barbatu-sau sa dejuge, duse boii in ocol, se opinti barbateste si vari carul, singura, sub sopron, si striga pe barbatu-sau din casa, unde se dusese sa se spele.

Ruja si cu Mitru ridicara dealul din greu, picioarele li se afundau pana la glezne in lutul galben si puhav. Un miros amar le imbiba narile pe masura ce se apropiau de copac. Cand ajunsera sus si intrara sub frunzis, ii cuprinse o racoare de pivnita, intunericul ii infasura deodata.

Ruja ameti si se rezema de Mitru.

- Mitrule, hai, ca nu mai pot.

si barbatul o lua in brate ca pe un copil, de o scoase iarasi afara, la lumina. Femeia rasufla prelung, apoi spuse:

- Mitrule, ista-i copac blestemat.

- Ei!

- Asculta-ma ce-ti spun. Nu vezi cum te doboara mirosul lui?

- E batran si-i plin de suc.

Cum coborau amandoi dealul, Ruja se opri fara de veste si zise barbatu-sau:

- Mitrule, mosneagul mi-o spus ca o sa ma spanzure de nucul ista.

- Cand?

- Adineoare.

- Nu te potrivi.

- Ba eu ma potrivesc, Mitrule, eu ma potrivesc. Ca si pe tatuta se lauda tatane-tau ca o sa-l spanzure tot acolo.

Peste vreo saptamana, cand se sculara de la masa, Ruja trase pe mosneag spre grajd:

- Haide sa-ti arat ceva.

Apoi o lua inainte, fugi spre grajd, se intoarse ca o sageata calare pe un cal roib, frumos, pe care Toader nu-l mai vazuse, si iesi, vajaind, pe poarta.

Toader se duse repede in casa, la nepotu-sau:

- Mitrule, de unde-i calul?

- Mi l-o dat socru-meu.

Mosneagul se apropie bine si-l privi in ochi.

- E cal de furat, Mitrule. Femeia asta te prapadeste.

- Lasa!

Batranul iesi si nu-i mai spuse nimic, dar din ziua aceea nu mai veni la mancare; isi facea mancarea singur, si nici de mers, sa se duca in sat, nu mai mergea prin ograda lor. Deschise un parleaz prin gardul lui si trecea de-a dreptul in ulita.

O schimbare adanca se petrecu din ziua aceea in sufletul batranului. Simtea ca un duh rau se coborase peste casa lor linistita. Vorba lui nu mai era vorba, ca altadata. Cu anevoie mai da un sfat, oamenii care aveau nevoie de el il gaseau cu greu, ba, de cand se aflase ca nu se mai intelege cu nepotu-sau, si puterea asupra celorlalti parca-i slabise. Cateodata, cand nu avea ce face, mosneagul se suia la deal si sta in intunerecul umbrei umede a nucului. El era deprins cu mirosul greu al frunzisului, care alunga pe altii. Se simtea atat de linistit sub copacul acesta, care il primea, ca un altar, sub paza frunzelor lui. Dar Ruja il urmarea cu ochii de cate ori suia si cobora cararea. intr-o zi femeia lua pe Mitru de mana si i-l arata:

- Vezi-l? Alege craca de care sa-mi innoade streangul.

Mitru rase si o batu usor peste spate. Dar femeia vroia ce vroia:

- Ori m-a spanzura de nuc, ori a fi el stapan aicea-i totuna.

Chiar atuncea incaleca si porni spre Moghileni. Cand se intoarse, seara, si o intreba Mitru unde fusese, dansa raspunse linistita:

- Ia, dupa niste carlige de vie.

Peste cateva zile, primarul Stoica si popa Nastase treceau prin dreptul casei Odobacestilor. Toader tocmai pasea parleazul; primarul il vazu.

- Da ce-i, mos Toader?

- Ce-i?

- Vad c-ai deschis parleaz.

- Ei, pai ce sa tot necajesc pe cei tineri. Da unde va duceti? Ia, hai, inapoi, sa cinstim un pahar de vin.

Toader intra inauntru, lua cheile, si-n cateva clipe aducea din pivnita o cana de vin profir, de turna in pahare. Apoi inchinara, si catesitrei dadura vinul de dusca. Popa Nastase lua cana, mai turna un rand in pahare, apoi zise in treacat:

- Mie nu-mi prea vine sa cred c-o sa se prinda via pe dealul nucului.

Mosneagul se-ndrepta o data din sale:

- Ce vie?

- Via care vrea s-o sadeasca nora dumitale; zilele trecute a cautat carlige prin Moghileni.

Mosneagul ramase dintru-ntai locului, fara sa spuie un cuvant, apoi se pleca, sa-si ascunda fata incruntata, si, tremurand, lua oala si turna vin. Pe urma, ca si cand si-ar fi raspuns unui gand, zise tare:

- Treaba lor... ia luati.

si dadu paharul, ca si ceilalti, peste gat. Dar indata ce ramase singur, un gand crud, de care aproape nu-si dadea bine seama, incepea sa-i chinuiasca mintea. Apoi iarasi se stapani, si de data aceasta isi zise singur:

- Treaba lor.

si iesi dupa treburi. insa gandul il lasa cate o clipa, si iarasi il infasura in reteaua lui de griji. Atuni mosneagul se puse sa judece. si deodata i se facu lumina in minte. Ca sa sadeasca vie pe deal, avea nevoie de soare, si ca sa fie soare, trebuia sa taie nucul, care umbrea toata coasta. Aici vroia sa vie nora-sa. Un fior trecu prin trupul mosneagului, dar in aceeasi vreme simti ca toate le putea face femeia, dar pe asta, nu. Atata cat traia dansul, nu. si fara sa mai zaboveasca, porni sa-l gaseasca pe Mitru. in locul lui gasi pe Ruja.

Femeia il zari de departe si-l astepta in prag, cu mana stresina deasupra ochilor, ca batea cumplit soarele. Odobac se opri scurt si-o intreba cu glasul stapanit:

- Unde-i Mitru?

- Prin sat.

Batranul vroi sa se-ntoarca, apoi ramase. Ruja pricepuse numai din privirile lui la ce venise. il intreba:

- Da ce ai cu el, mosule? Spune-mi mie.

Atunci fata uscata a mosneagului se invineti:

- Tu nu stii ca dealu-i sterp?

- Care deal?

- A nucului.

- Hm... A nucului... Atunci cum traieste nucul din starpiciunea lui?

- si vrei sa sadesti vie?

- Vreau.

- Da cu umbra nucului ce-o sa faci?

Femeia isi tinea mereu mana stresina, dedesubul ei privirile ii scapau ca doua tasnituri de pacura, iar printre buzele intredeschise dintii sclipeau intr-o raza de lumina.

- Adicatelea cu nucul: umbra e in nuc, mosule, ca sufletul in om. Nu-i omul, nu-i nici sufletul.

- Ce?

- Nu-i nucul, nu-i nici umbra.

- Ce?

- Nici umbra, tatucule.

Batranul se cutremura, nu mai vazu nimic in fata ochilor, se repezi, nebun de furie, cu mana ridicata. Dar Ruja se strecura ca un fulger pe dedesubul bratului si fugi hohotind in ograda. Batranul se-ntoarse dupa ea, dar in aceeasi clipa zari si pe Mitru venind. Se duse, gafaind, spre dansul.

- Ce, vroiti sa doborati nucul?

- Cum sa-l doboram?

- Acuma mi-a spus dansa, nevasta-ta, ca il taieti... Sa saditi vie.

- Nu te potrivi.

Dar batranul ridica in sus capul si-l privi pe Mitru drept.

- Cine s-o atinge macar de-o frunza din copac, ii sfarm capul ca la o naparca! si mosneagul, scos din minti, racni de rasunau imprejurimile: Atata ramasese neatins pe locul ista, si vreti sa-l dati jos... Da nucul e si-al meu. Auzi tu, baiete, nucul e si-al meu! Sa nu va atingeti de el!

si, clatinand din cap amenintator, Odobac se duse. Mitru intra in casa, dar nu gasi pe Ruja. Atunci iesi iar in ograda si o striga. Ruja venea pe poarta, leganata, cu un bujor dupa ureche, razand. Cand se apropie de Mitru, il intreba:

- S-o dus mosul?

Dar barbatu-sau incrunta sprancenele.

- De ce i-ai spus ca tai nucul... despre ce vie imi tot vorbiti?

- Ce, nu ti-am spus ca am si cumparat carlige?

- Ei si, trebuie sa tai nucul?

- Pai daca umbreste toata coasta.

Mitru ii dadu din cap:

- Femeie, taca-ti gura! Te las sa faci ce se poate, ce nu, nu!

Femeia se gudura ca un caine batut:

- Mitrule!

- Nucul o sa ramaie acolo, pe coasta, m-auzi tu? E hotarul nostru.

- Mitrule!...

- Auzi tu ce-ti zic?

Atunci Ruja ii banui:

- Cand o spus mosneagul ca o sa ma spanzure de el, ai tacut, siacuma ii iei partea. Tu nu vezi ca copacul ista-i blestemat? Nici la umbra lui nu poti sta. Toate dihaniile acolo se aciuiesc; o sa vie o molima odata din starvurile cainilor care se duc si mor acolo.

Mitru se uita mirat:

- Ce molima, ce tot vorbesti?

Dar femeia urma, aprinsa:

- Molima, molima, ca eu am fost de cateva ori, si-am vazut, siam spus si femeilor din sat...

Dar Mitru ii taie scurt:

- Ajunge: nucul o sa ramaie acolo, pe coasta. Ni-i doar hotar.

Ruja tacu si se lua cu treaba casei. Trecura cateva zile. Dar in gandul ei toate lucrurile astea se incalcisera, se innodasera, apoi, ca si cand niste degete iscusite ar fi prins capatul firului, asa se limpezira toate si se depanara potolit. Se hotarase, stia ce are sa faca. Nimeni nu-i statuse ei in cale. Nici santinelele cazacesti de pe malul Prutului. ii adormea c-o sarutare, cand nu putea cu vutca, si trecea dincoace cu caii. si un hodorog ca socru-sau avea sa i se impotriveasca?! in ziua cand i se deslusi bine ce avea sa faca, se duse la crasmarul satului. Nevasta acestuia, femeie batrana si uscata ca o scandura, careia ii mergea numele ca stie sa faca vraji, se bucura cand o vazu, caci Ruja de o bucata de vreme se luase bine cu dansa.

- Ei! Ruja matusii. Ce mai faci?

- Rau, matusa...

- Ei.

- Pai da... Nu ma-mpac cu de-alde socru-meu.

- Cum asta?

Ruja se pleca si-i vorbi ca-n taina:

- Nu-s stapana la mine in casa... Vreau sa fac un sopron, nu, ca nu-i loc; vreau sa ingradesc ceva, nu, ca nu-i place; vreau acum sa sadesc vie, nu, ca sa nu-i tai nucul.

- Aha, nucu! Pai ii hotar, Rujo!

- si?... Da alt hotar nu poate pune? Nu vezi ca nucu ista-i blestemat? Ca alt copac nu mai are ce suge din pamantul Arsitenilor, ca inghite el totul? Ca la umbra lui nu poti sta, ca te doboara mirosul lui tare?... si ce crezi? Hai de-i vedea: acolo, in umbrisul lui, numai starvuri, toti cainii din sat acolo trag sa moara. si o sa vie o molima...

Femeia crasmarului duse mana la obraz:

- Da, de asta, asa-i... si pe Ilie Ciobanu tot acolo l-o mancat lupchii acu trei ierni... Poate ca si molima de an vara...

Ruja se pleca si mai aproape:

- Daca vezi pe Mitru, spune-i si dumneata... si cand ii avea nevoie de ceva, de vreun cal... stii... una-i Ruja...

Femeia se schimba deodata la fata, isi ranji gura pana la urechi:

- Las.

- Spune-i si primaresei, ca primarul tine cu mosneagul... si preotesei...

- Las.

Crasmarita iesi cu ea din casa; pe prispa stateau cativa oameni. Unul intreba:

- Da unde-i Mitru, lele Rujo?

- Dupa treburi si necazuri...

- Necazuri?... si el are necazuri?...

- Pai da... Cu nucul cela, ca toate lighioanele se aciueaza acolo, ca-ntr-un tintirim, si am vrea sa dam copacul jos, sa sadim vie.

Unul ii lua vorba din gura:

- E-hei, da mos Toader ce zice?

Crasmarita raspunse acru:

- Pai decat o da vreo molima, ca an vara, din pricina starvurilor de pe deal, mai bine om da noi nucul jos.

in seara aceea, Ruja incaleca pe murg si trecu ca o furtuna prin sat, spre Moghileni. Se insera, nici nu se ascunsese soarele bine, cand sari de pe cal in fata usii casei lor. Tatane-sau iesi repede din tinda.

- Ei! iaca si Ruja. Apoi repede: Ia asculta, n-ai veni peste doua zile sa trecem dincolo niste caluti?

Dar Ruja il batu peste gura cu palma.

- Lasa calutii, ca avem de furca la noi... Asculta-ma, vreau sa infrang pe socru-meu... Hai in casa, sa-ti spun pe larg...

Fata trase pe batran, un om ros, cu ochii verzi, cu mustata tunsa, c-o ureche sfartecata, in odaie, si-l puse cu de-a sila pe pat.

- Asa, stai... Uite ce e: batranul se tine-n calea mea, si tu stii ca cine mi se pune dimpotriva... Hmm!... Eu nu uit c-o ridicat mana sa ma bata... El tine la nucul lor de hotar, eu vreau sa-l tai... Am zis ca vreau sa sadesc vie... Apoi se pleca si privi pe tata-sau in ochi: is calduri mari... Acolo sub nuc se aciueaza si mor toate lighioanele... O sa vie o molima peste sat... Ca an vara, cum spune crasmarita, si-o sa spuie si alte femei din sat. intelegi? si facu din ochi.

- Ei, ba nu!

- Cateva starvuri sunt ele... Da trebuiesc sa fie multe...

- Bine.

- s-apoi om trece si calutii dincolo.

Batranul se ridica si o batu pe umar:

- Tot Ruja mea! Asa, fato!... Da mai stii tu ca potera umbla dupa Milcea, haiducul? Poate ca tot de sub nucul vostru isi ocheste prada, ca deunazi noaptea. Ia vezi!

Ochii Rujei sticlira.

- stii ca ai dreptate?... Ne-am inteles?

- Ne-am!

in cateva zile tot satul forfotea de vorbe. Crasmarita purta vorba din femeie in femeie, si acestea spuneau barbatilor. Lucruri care n-avusesera nici o trecere pana acuma prinsera cu incetul radacini.

Pana si preoteasa spuse sfintiei-sale intr-o seara:

- Sfintia-ta, oamenii au dreptate cu nucul cela, zau, au dreptate.

- Nu mai zice zau, femeie. De ce pana acuma n-a mai venit nici o boala peste sat?

- Cum n-a venit? Da n-am bagat de seama, ca nu ne-a deschis nimeni ochii. Da an vara, da acum trei ani...

Preotul se scula de la masa si porni catre casa lui Toader Odobac. Zari pe mosneag stand pe prispa, dus pe ganduri; intaiasi data, zilele aceste, batranul simtise dureri grozave prin piciorul drept, care-l si tinusera sa nu mai poata sui dealul, unde gasea alinarea; si-n seara aceasta intepaturile incepura sa-l chinuiasca si mai abras. Preotul se apropie:

- Buna seara, mosule.

- Buna, sfintia-ta. si adauga, cu glasul mahnit: Ai venit si dumneata sa ma sfatuiesti sa tai nucul, cum a facut taru, crasmarul, si primarul, mai zilele trecute?

- Fereasca Dumnezeu... Da eu as zice sa te-mpaci cu Ruja.

- Ce? Dac-o venit vremea ca muierile sa duca pe barbati de nas, treaba lor. Pe mine, unul, n-o sa ma duca.

- O sa taie nucul.

- Las sa-l taie.

Preotul pleca, amarat, caci tinea la mosneag. Odobac ramase pana noaptea tarziu cu ochii tinta spre creasta dealului, pana cand frunzisul rotat al nucului se facu una cu noaptea, si nu mai vazu nimic...

A doua zi era duminica. Soarele ardea ca in zi de seceta; in fata crasmei jocul se inchega si se faramita repede, caci flacaii, infocati, uzi de sudoare, treceau mereu sub umbrare, de luau cate un pahar de vin. si cum stateau asa, numai ce prinse sa abureasca un vanticel fierbinte. Unii oameni adulmecau aerul fara sa vreie; un miros greu parca venea de departe. Unul arunca o vorba:

- De unde o fi venind miasmele istea?

Crasmarul isi puse mainile in solduri, rasufla o data, apoi se intoarse furios:

- De unde? De sub copacul cela blestemat. De unde!

Un satean vorbi hotarat:

- Apoi nu, ia sa mergem cativa la mosneag si sa ne intelegem omeneste. Trebuie sa-l taiem. De ajuns suge, de atatia ani, tot sucul satului; si boli sa ne mai vie de pe urma lui?

si, repede, vorba prinse cheag, primarul si crasmarul dadeau ghes oamenilor. Jocul se sparse, si intrara si femeile in vorba. De departe, mirosul venea mai greu, mai puternic, nesuferit.

Toti privira spre deal. Sub frunzisul negru parea ca se deschise o groapa care-si imprastia miasmele.

Primarul, rotofei, se invartea printre oameni.

- Asta, nu, asta nu mai poate trece asa.

Dar pe cand vorbeau, deodata rasari in mijlocul lor Toader Odobac.

Primarul se apropie:

- Bine ca vii, mosule, uite ce-i: noi, cu totii, te rugam sa tai nucul. Nu-i vorba de vie, dar numai miroasa si dumneata ce mai miasme vin de sub el.

Batranul se-ncrunta si isi indrepta salele.

- Dar pana acum cum de nu veneau?

Oamenii tacura, dar crasmarita sari poponet:

- Veneau ele, da eram noi prosti.

Odobac racni o data:

- Eu cu muierile nu vorbesc!

Atunci primarul, cam ametit, isi scoase pantecele inainte.

- Asta nu e gluma, mosule, eu iti spun sa tai nucul.

- Ia taci!

- Atunci l-om taia noi, primaria, si-om face cunoscut celor mari.

Mosneagul parca mai vroi sa spuie ceva, se uita la oameni, isi musca buzele, ca si cand ar fi vrut sa-i scuipe, apoi se intoarse si pleca, fara sa le mai spuie un cuvant.

Se inserase bine, oamenii incepura sa se imprastie. Dupa o luna intreaga de seceta, acuma dadea sa se innoreze. Lucrul acesta parca-i mai indulcise putin, dar, deodata, de departe se auzira cateva impuscaturi, apoi o fuga nebuna de cal si strigate de femeie. Peste o clipa, se napusti pe ulita satului Ruja, calare pe Surul. Femeia, galbena, cu parul valvoi, parea ca de-abia mai tine fraul. Oamenii sarira si oprira calul, si Ruja luneca mototoala jos. De-abia putuse sa ingaime cateva cuvinte... Se intorcea de la Moghileni, in pasul calului, si, sub deal, in dreptul nucului, ii iesi un om in cale si-i striga sa opreasca. Ea dadu calcaie Surului, si atunci acela slobozise cateva focuri de pistol... Oamenii o dusera pe maini acasa; Mitru, speriat, o lua in brate ca pe un copil, sa o culce, caci satenii ramasesera sa se sfatuiasca in ograda. Unul spuse:

- Mai, si mai acum vro doua saptamani a oprit pe crasmarul din Benza... Ista trebuie sa fie Milcea, dupa care alearga potera.

Glasurile se incrucisara:

- Milcea, sa stii ca-i Milcea...

- I-o fi trebuind cal... si pandeste unul...

Cineva, un glas de femeie, caci venisera si femeile sa vada ce-i, adauga:

- O fi pandind de sub nuc... Acolo, sub deal, isi tine capcana...

Atunci izbucnira strigate: La nuc... Haideti la nuc... La capcana lui... Sa-l prindem!

Oamenii luara fiecare coase, topoare, unul facu un sumuioc de paie, il vari in pacura si-i dadu foc si, cu el in frunte, potera injghebata porni spre dealul nucului, aruncand lumini fugare spre cuprinsul satului, in care cainii nelinistiti urlau. Cu cat se apropiau mai mult de copac, cu atat oamenii simteau mai tare miasmele care le lovisera mirosul ziua, in vremea jocului. Aproape de tot era de nesuferit. Cativa trasera focuri de pusca in frunzisul copacului, apoi cei mai tari de fire intrara sub ramurile lui, dar, repede, se trasera inapoi, ametiti de mirosul starvurilor zacute in tarana umeda. Atunci unul hotari:

- Milcea, chiar de-a fi fost pe-aici, si-a vazut el de treaba... Da si salasul hotiei si mirosul jivinilor a ramas... Oameni buni, maine taiem nucul, ca nu-i de chip.

Raspunsera cu totii:

- Sa-l taiem! Sa-l taiem!

si coborara dealul, sfatuindu-se ca, a doua zi, dis-de-dimineata, in zori, sa vie cu ferastraie si topoare la Mitrea si, de acolo, sa se suie sa taie copacul.

Dar mai intai venira la Mitrea acasa. incepuse sa ploua cu galeata si se starnise un vant strasnic. Cativa oameni intrara in tinda, de unde auzeau glasul Rujei. Mitru umbla speriat de la o femeie la alta, pe cand cateva babe si crasmarita o descantau. Ruja tinea o gura, vorbea intr-aiurea:

- Nucul... ia! nucul!

si iar taceau cu totii, si pana acolo ajungea de pe deal fosnetul manios al copacului! Femeia prindea iar sa se zvarcole:

- Ia! nucul... nucul!

Mitrea veni in tinda. Unul ii zise:

- Maine sa taiem nucul, Mitrule.

si el se grabi, bucuros:

- Maine, maine in zori; pana n-o baga de seama mosul.

Oamenii plecara. Ploaia mai incetase; Mitrea atipi o clipa. Langa Ruja ramasese numai crasmarita. intr-un rand se pleca deasupra fetei zambitoare a Rujei si-i sufla:

- Maine-l taie.

Ruja dezlipi buzele si privi aprins, apoi sopti:

- Mitrea?

- Doarme.

- Surul...

- Ei?

- E-al dumitale.

Numai preotul Nastase isi lua umbrela, asa rupta cum era, si pleca cu ea spre casele mosneagului, cum facea de cate ori auzea o veste. Odobac urmarise de pe prispa pe cei ce se dusesera sa caute haiducul.

- Ai vazut, mosule?

- Da, sfintia-ta.

- stii ce-au hotarat? Maine taie nucul... Eu nu-i mai pot opri.

- Bine, sfintia-ta... Bei un vin?

Mosneagul turna doua paharute de vin, apoi preotul se scula. Odobac ii saruta mana si, cand pleca, il ruga:

- Blagosloveste, sfintia-ta, c-a venit, precum vezi, ziua de apoi.

Preotul uni degetele si-i atinse capul, apoi se strecura pe usa. Mosneagul ramase pe ganduri, si-n sufletul lui se aprinse cu incetul un simtamant de ura pe care nu-l mai incercase inca, dar care acuma parca ii soptea lamurit ce trebuia sa faca. Dintr-o incordare, mosneagul se ridica, isi lua securea si asa, cu capul gol, iesi in ograda si se-ndrepta spre casa lui Mitru. Cand ajunse, se opri intai la fereastra. Pe dupa ochiul geamului se miscau umbre incolo si-ncoace. intr-un rastimp i se paru, ba nu, auzi chiar glasul Rujei, si-atunci sangele ii vajai in urechi, furia ii ineca pieptul si se repezi in tinda. Dar in usa se lovi de Mitru si ramasera amandoi infipti locului. Baietanul presimti ceva:

- Unde te duci?

- Sa te scap de naparca!

- Haide, mosule, c-o sa fie rau.

si, repede, vanjos, apuca pe batran de brate si-l impinse inapoi, afara. Aici se proptira din nou. Toader vroi sa se smulga din bratele lui Mitru si nu putu; atunci spuse gafaind:

- Ce, pui mana pe mine?

- Nu, mosule, te opresc de la un lucru rau.

Deodata, pe baietan il strabatu o durere la mana stanga, apoi simti ca i se prelinge ceva cald printre degete. in framantatul lor, Mitrea se ranise in securea mosneagului.

- Ce ai, mosule, in mana? si ii arata: Uite, m-ai ranit, ce vrei sa faci?

Mosneagul se uita o clipa, buimac, apoi arunca securea si fugi, cu fata in maini, gemand. Cand ajunse acasa, se tranti pe lavita si planse, cu lacrimi calde, in care parca i se topise toata fierbinteala maniei. in locul ei, i se lasa peste suflet o liniste adanca, o intelegere deplina a lucrurilor. Se ridica, hotarat. Cauta prin lazi, dar nu gasea ce vroia. in urma isi aduse aminte. Se duse in tinda si deznoda capetele franghiei, pe care era intinsa niste panza, si iesi pe prispa. Acolo ramase asa, rezemat de stalpul cerdacului. Ploaia stase; numai vantul bufnea din cand in cand, si fosnetul manios al nucului parca arunca numai blesteme. Uneori, departe tare, ca sclipirea unor ochi fiorosi de fiara ce pandeste in noapte, cerul se lumina de palpairea unui fulger, si-atunci, o clipa, nucul se desprindea din intuneric pe creasta dealului, singur si neinduplecat. Mosneagul ofta adanc si gandi: Tu tot tare ramai, pana la sfarsit! Pe urma trase usa tindei, apoi se cufunda si el in noapte...

Nici nu mijise bine de ziua, si taranii venisera. Mitru se scula, buimac, si ramase uimit cand vazu pe Ruja imbracata, gata, asteptandu-l. O intreba:

- ti-e bine?

- Mai bine. Hai, ca te asteapta oamenii. Se lumineaza de tot si-o veni mosneagul. Eu o sa ma duc pe urma pana la tata, in Moghileni.

Mitru isi lua palaria si iesi. Venise si crasmarul, si crasmarita, primarul; se adunasera vreo treizeci de oameni. Primarul adusese si-un felinar. Pornira. Suira din greu dealul, caci lutul se muiase de ploaie. in sfarsit, ajunsera si se apucara de treaba. intai taiara o ramura, ca sa patrunda lumina ce se varsa tot mai lucie pana la trunchi, apoi intrara sub crengi si, la lumina felinarului, potrivira ferastraul. Doi flacai voinici scrijelira coaja batrana, apoi dintii otelului intrara tot mai adanc, tot mai adanc; scrasnetul de la inceput se auzea acum ca un geamat inabusit. Mitru statea deoparte, intunecat; ingrijat, se uita mereu sa nu vie mosneagul. Dar Ruja il stranse de mana.

- Mitrule, ia, acum o sa fim si noi acasa la noi, n-o sa aiba nimeni la ce se amesteca... si adauga: Om pune vita, n-om pune, asta-i alta vorba.

Flacaii se oprira, luara o franghie si o-ncolatacira bine de-o ramura. Apoi cativa oameni prinsera de capat sa traga copacul in vale. Unul din flacai striga:

- Trageti!

Oamenii isi incordara puterile, ceilalti se dadura la o parte. Copacul incepu sa se clatine. Atunci Mitru, care-si aruncase ochii spre frunzisul lui, striga deodata, speriat:

- Stati.. mosul...

si arata spre nuc.

Oamenii privira intr-acolo si, printre crengile ce se leganau de smuncitura, zarira capul plecat spre piept al lui Toader Odobac.

Primarul incepu sa strige, sa sufle:

- Stati... S-a spanzurat...

Oamenii se trasera speriati inapoi, dar copacul se desprinse deodata de pe trunchiul taiat, un pocnet grozav strabatu pana departe, un glas striga: Feriti, si nucul se prabusi in vale, acoperind in caderea lui, ca intr-un mormant de frunze, trupul neinsufletit al mosneagului.

(1910)






Nucul lui Odobac


Aceasta pagina a fost accesata de 4015 ori.