Recunostinta - poveste

Recunostinta - poveste
de Emil Garleanu



Multe mai stia si mosul meu, mos Alecu. Scotea snoavele si povstile din buzunare, din tabachere, din maneca, intocmai ca Bosco. La fiece imprejurare, povestea era gata! Si toate aveau un talc , ca, la urma urmei, poveste fara nici un inteles, asa, numai de dragul povestei, nici mare lucru nu-i. De multe ori insa imi aduc aminte cele auzite de la mosul meu si asa, mai ieri, fapta unui prieten mi-a adus aminte de o poveste, pe care o auzisem, in vreo doua randuri, de la batran. E vorba de "recunostinta". Cum si d-voastra veti fi fost de multe ori adusi in stare sa incercati acest simtamant, dati-mi voie sa va insir povestea mai la vale. Poate ca n-oi spune-o asa de frumos cum am auzit-o, dar fiindca are in ea un talc, tot va va folosi la ceva. Caci adevarul, oricum l-ai spune, fie si pe balbaite, tot adevar ramane.


Asa, iata-l pe turcul nostru, unul numit Ali, dintr-un targ al Anatoliei, luandu-si de dimineata calea spre dugheana, de unde cumpara zilnic de ale gurii. Cum era cam beteag de un picior, caci Dumnezeu a lasat nenorocirile, ca si fericirile, tot pentru oameni, asadar, cum mergea Ali schiopalc-schiopalc, vroind sa treaca ulita, umai ce se impiedica si, cazand, se lungeste in colbul drumului cu mana dreapta intinsa, ca si cum ar fi vrut sa prinda, repede, ceva. Un tipat de spaima iesi atunci din piepturile trecatorilor, caci tocmai in clipa ceea o caruta venea in fuga mare spre cel cazut. Nici n-apucase bine sa-si dea seama Alio de ce i s-a intamplat, cand roata trasurii si trecu, fulgeratoare, pe langa dansul, mai in aceeasi vreme cand cineva, apucandu-l, de picioare, il trase inapoi. Fara acest ajutor neasteptat, mana dreapta a lui Ali ar fi fost strivita de greutatea carutei. S-a sculat bietul Ali de pe jos, s-a scuturat de colb, apoi, uitandu-se la binefacatorul lui, i-a multumit inganand cuvinte de adanca recunostinta. Pe urma, ca turc credincios ce era, a multumit Ali si lui Mahomet ca-i trimisese la vreme un suflet de om. Si-a luat in urma Ali ramas bun de la prietenul lui - caci din clipa aceea erau prieteni - si s-au pierdut amandoi in multime, Ali la dreapta, binefacatorul la stanga, fiecare unde-l manau lucrurile.
A doua zi, cum obisnuia, silit de nevoie, Ali lua iar drumul spre dugheana. La o raspantie, iata ii iese binefacatorul din ajun in cale. Mare bucurie simti Ali in suflet cand il vazu, si iarasi, cu umilinta, ii spuse cuvinte de recunostinta. "Dreapta ti-am scapat-o?" intreba binefacatorul. "Dreapta, uite asta" raspunse Ali, intinzand maa. Si se despartira. A treia zi nu-si intalni Ali binefacatorul, dar a patra zi dadu piept in piept cu el. Iar bucurie in sufletul lui Ali, iar vorbe si multumiri recunoscatoare. "Ia sa ti-o vad", spuse binefacatorul, apucandu-i mana: o atinse, o rasuci, cu un zambet de mandrie, ca si cum i-a fi fost  a treia mana a lui. Si se despartisera. Si a cincea zi dadura ochii din nou. Binefacatorul era grabit, ii striga numai din fuga: "Dreapta?", "Dreapta!" raspunse Ali si se departara unul de altul. Pe urma zilnic, si chiar de cateva ori pe zi se intalneau. Unde se intorcea Ali, dadea cu ochii de binefacatorul lui, care venea la el si, de era cu mai multi prieteni, ii apuca mana si o arata ca pe un lucru al sau: "Uitati-va; eu i-am scapat-o!". Azi asa, mane asa, lumea se deprinsese cu lucrul acesta, incat, in scurt, binefacatorului ii si iesi porecla: "Omul cu trei mani". Bietul Ali, de la o vreme, incepu sa-si inconjure binefacatorul, dar acesta, cum il zarea, dupa dansul, si iar ii lua mana, si i-o sucea, si o arata la trecatori. Pana cand bietul Ali, de teama sa nu-si mai intalneasca binefacatorul, nu mai iesea din casa. Mai bine rabda de foame in zilele cand n-avea pe cine sa trimita in targ sa-i cumpere ceva decat ar fi dat cu ochii de omul care ajunsese sa-i strecoare un fir de spaima in vine. Dar, intr-o dimineata, o ciocanitura in usa il facu sa tresara: deschise. Binefacatorul rasari in prag.
-Ce-ti mai face mana? il intreba."Bine!", balbai Ali. "Da-mi-o sa ti-o vad!" porunci omul, si Ali intinse mana. Si de atunci in fiecare dimineata, binefacatorul calca pragul casei lui bietul Ali. Ajunsese sarmanul Ali sa-l viseze pe cel ce-i scapse mana si noaptea.
Isi blestema ceasul cand plecase, in dimineata ceea, la dugheana. "Mai bine imi strivea mana roata carutei", gandea sarmanul turc. Si binefacatorul sosea, sosea la vreme, sa-si vada mana, sosea cand singur, cand cu cate un prieten, nu da gres cu nici un chip. Ali incepu sa stalbeasca de atata mahnire, iar odata, dupa ce pleca binefacatorul, simti ca, de va merge mult avreme asa, o sa i se suie tot sangele de la inima la cap, o sa si innebuneasca. Intr-o dimineata Ali se bcuura; trecuse ceausl obisnuit, si binefacatorul nu sosise. "Sa stii ca m-a lasat in pace", isi zise Ali. Si, bucuros, iesi in ograda si se duse la trunchi sa ciopleasca un tarus, sa-si dreaga gardul. Cioplea si cauta cu ochii la varful lemnului, care se ascutea supt taisul bardei. Si cum cauta, ridica odata capul. In fata lui, statea, ranjind binefacatorul. "Asa-i ca daca nu-ti scapam mana, n-aveai cu ce ciopli azi?" ii zise lui Ali. Dar lui Ali ii navali sangele la cap, apuca barda cu mana stanga si striga binefacatorului: "Dreapta mi-ai scapt-o?", "Dreapta!", raspunde binefacatorul. "Nati-o, si lasa-ma!", tipa Ali si punandu-si mana dreapta pe trunchi, cu stanga si-o rateaza dintr-o lovitura de la cot, apoi, lasand barda, arunca mana taiata binefacatorului in fata...
A suferit mult bietul Ali, dar a scapat de binefacatorul lui.





Recunostinta - poveste


Aceasta pagina a fost accesata de 7227 ori.