Pe atunci

Pe atunci
de Emil Garleanu



Lui D. Natiu

imi spui, draga prietene, sa astern cat mai multe din acele colturi sufletesti, cari dau fiinta atator amintiri ale copilariei mele. Ma prind usor sa-ti trimit cateva crampeie pe cari le-am scris, nu de mult, intr-una din acele clipe de liniste, cari, in viata noastra zbuciumata, despart totdeauna doua dureri.

in dosul casei noastre se intindea gradina, mare, plina de pomi. Te-ai scaldat vreodata in mireasma a douazeci de visini infloriti, cati aveam noi? si astazi uneori, cand ma gandesc la locul acela, parca-mi strabate pana in suflet mirosul dulce-amar al florilor albe ca omatul.

...Sunt langa matusa Smaranda; o rog sa-mi deie o creanga. Batrana rupe o crenguta, eu o iau din mana ei, sa miros floarea, si deodata o arunc tipand. O albina ma impunsese la deget. Cate alintari, cate cuvinte blande, pana sa-mi treaca!

Pe deget nu mi-a ramas urma acului albinei...

Pe inima atatea urme nu vor sa se stearga!

Cand se indulceau visinile, imi placea sa le adun eu singur. Matusa Smaranda pleca in jos creanga, si eu le culegeam una cate una. Cand vedeam stolurile de vrabii, ca-mi luau inainte si ciupeau visinile tocmai din varf, unde erau mai rosii, imi era grozav de ciuda. Numai pe stigleti ii priveam bucuros, cum se prapadeau in frunzisul stropit de fructul copt, ca de niste picaturi de sange.

Odata un stiglet se asezase pe o creanga, aproape de pamant. M-am apropiat incet-incet, am intins mana, dar pasarea a zburat din preajma mea. Am inceput sa plang. Matusa Smaranda m-a dojenit: Nu mai plange! Ei, cate o sa zboare din fata ta, copile!

Asa a fost? Tu, suflete, trebuie sa stii mai bine!

Odata m-am dus in gradina cu mosul meu. Era intr-o zi spre seara. Mosul luase cu dansul si pusca. Un stol de vrabii facea un zarvat neintrerupt in catina din fund. Nici n-am luat seama cand mosul a pus pusca la ochi si-a tras. Pe vrabii parca le-ar fi suflat odata vantul, asa s-au imprastiat toate, in toate partile. Am alergat intr-acolo; cateva cazusera jos, moarte. Una se zbatea inca. Am luat-o in mana. Pe piept, in dreptul gusei, rasarise o bobita de sange. Pasarica tinea ochii deschisi, mari, in ei parca se tulburase ceva. A murit in mana mea.

De-atunci le-am indragit si pe bietele vrabii.

Cand ploua, nu-mi vedeam gradina. Nu ma lasa sa ies din odaie. Ma uitam de dupa fereastra. si picaturile de ploaie se loveau de geamuri, apoi se strangeau in boabe si lunecau in jos, ca niste lacrimi. Urate imi erau ploile! si de ce ploua atat de des? Odata, pe o bura de primavara, m-am strecurat printre toti ai casei, am luat dintr-un colt cortelul mamei si m-am furisat in gradina. Supt caderea deasa a ploaiei, frunzele tresareau usor; prin tufele de pomusoara cantau pitigoii; iarba era atat de verde! Am luat o piatra, am dus-o supt un nuc batran, si, cu cortelul deschis, m-am asezat sa privesc. M-au cautat prin toata casa. Cand, in sfarsit, biata mama a dat peste mine, s-a oprit locului de m-a privit indelung. Simt si acuma sarutarile fierbinti pe obrazul meu umed - atunci de ploaie... astazi de ce?

Sunt foarte multi ani de cand am plecat de acasa. Am umblat prin multe locuri; am vazut multe gradini, dar nici una ca aceea a copilariei mele.

De ce oare nu mai miroase visinii asa de frumos?

Acum vreo doi ani imprejurarile m-au dus la Iasi. Seara m-am indreptat, singur, spre dealul Copoului. Am suit domol ulita tacuta, marginita de aceiasi tei batrani. Cand m-am apropiat de casa noastra, m-am oprit sa privesc. Gradinuta din fata, cu buruienile crescute in voie, isi ascunsesera cararile, casa parea pustie. Numai in dosul unei ferestre ardea o lumanare. Cine sta oare in odaia mamei...?

...Acolo, drept in fata ferestrei, era patul mamei; alaturi o masuta; deasupra, portretul tatei; dincoace, o canapea si scaune; scaunasul meu langa soba; de bagdadie atarna o lampa mare - supt ea ma uitam seara in cartile cu chipuri. Ce copilas va mai fi ascultat povesti, intre cei patru pereti, luminati acuma de slaba flacara a lumanarii?...

M-am dus pe langa gard spre gradina mare, din dosul casei. Nu mai cunosteam locul; nu mai era nici un copac. ii taiase pe toti! Numai nucul batran, de supt frunzisul caruia privisem intr-o zi ele ploaie, traia inca, garbov, in coltul lui. M-am dus pana la el: isi intindea, ca si atuncea, o ramura dincolo de gard. Am ridicat mana si am rupt o frunza. Am frecat-o intre degete; mirosul salbatec si amar ma patrunse deodata. Am plecat; in urma mea, copacul ramase singur, in intuneric, cu ramura intinsa, ca un brat care ar fi voit sa ma opreasca.

M-am intors iarasi in dreptul casei. Am deschis incet portita, si m-am strecurat pana langa fereastra luminata. Odaia parea goala. Dar de colo, din coltul acela pe care-l vad si acum, mi s-a parut ca s-a desfacut cineva, ca a venit pana langa fereastra de al careia geam si-a lipit obrazul, sa ma vada mai bine. si-n ochii ceia mari, negri si adanci, am cunoscut ochii mamei. Era dansa. Am vrut sa fug spre ea, cu bratele intinse, dar chipul i s-a sters repede; geamul ramase gol. Am plecat. Pe ulita pustie, pasii mei grabiti smulgeau vuiete inabusite, din gangurile casefor, vechi, lipsite de lumini!




Pe atunci


Aceasta pagina a fost accesata de 1217 ori.