Prizonierul

Prizonierul
de Emil Garleanu



Turcii fugisera din Smardan si isi gasisera scaparea spre Vidin, lasand in drumul lor ramasitele goanei infricosate: tunuri, pusti, munitii - toate ingramadite la un loc, unele peste altele; si hrana, bucati de pane inghetata, sau pesmeti tari ca fierul. Din spatele Smardanului, pana departe, ingustandu-se din ce in ce ca o panglica, se tragana drumul batut de pasii fugarilor. Fulgii nu putusera acoperi toate urmele lor; calarasii cari patrulau prin imprejurimi goneau de pe hoiturile cailor cazuti stolurile de corbi ce zburau croncanind, se roteau prin aer, iar cand patrulele se stergeau in departare, se lasau iarasi, puzderii, si se alungau unii pe altii de la starvurile cari ii indestulau.

Turcii fugisera infranti, dupa o lupta crancena; dar oboseala atator zile de incordare dadura pe multi dintre ei prinsi in manile dorobantilor; unii se asezasera jos, cu capul plecat, cu bratele incrucisate, si asa isi asteptau soarta de care erau incredintati ca, daca le era scris, nu puteau sa scape. Ai nostri ii prinsesera. A doua zi dupa lupta, pornise spre Dunare cateva palcuri de prizonieri, si astazi avea sa se duca cel din urma, vreo cincizeci de pedestrasi, intre care se aflau si cativa ofiteri. Ca si ceilalti prinsi, trebuiau sa faca drumul pe jos, pana la Dunare, supt paza calarasilor. De cu seara, sergentul-major Manciuc primise toate poruncile in privinta aceasta. Trebuia sa ieie zece calarasi si doi gradati, pe sergentul Ghenciu si brigadirul Paila, si, in zorii zilei, sa porneasca. Pana noaptea tarziu, soldatii si prizonierii se pregatira, luara fiecare hrana trebuitoare - pane si branza - si cand se crapa de ziua, calarasii erau pe cai, iar turcii, cate patru, in coloana de mars, intre ei. si pornira. in ajun contenise din nins, dar peste putin incepuse din nou, si fulgii mari se cerneau, infoieti, in dimineata sura si inghetata. Prizonierii se imbracasera care cum putusera. Unii din ei aveau mantale, dar cei mai multi erau numai in vengherca lor albastra, scurta si zdrentuita; cu fesul indesat pana dupa urechi, mergeau incovoiati si slabi, cu manile varate in buzunarele salvarilor, de-abia scotand cizmele - legate cu sfoara, sa nu le cada talpa - din troianele prin care partiile fusesera din nou astupate. in frunte mergeau cei trei ofiteri: doi capitani de-ai lor si un sublocotenent; cei dintai imbracati in mantali lungi, iar acest din urma, numai in tunica pe care se mai desluseau urmele galoanelor de fir. La plecare, un soldat, un cerchez, ii daduse mantaua lui, dar el nu o primise, si, vanat de frig si slab, de i se vedeau oasele obrazului cum ii strapungeau pielea, inainta cu greu, cu ochii tulburi, si parca urmarind ceva in departare.

Smardanul se pierdea in urma; si-n curand albul nepatat al campului obosi vederile. Oamenii isi duceau uneori manile la ochi si ii freca, vrand parca sa le ieie ceata ce-i invaluise. Cativa mergeau buimaci, ca ametiti, iar in capul coloanei, calul negru al sergentului-major Manciuc taia vanjos valurile de omat, cu capul in piept, cu muschii picioarelor intinsi ca niste coarde. Din cand in cand, sergentul-major se intorcea, isi punea calul pe flanc, si lasa sa-i treaca pe dinainte convoiul. Atunci isi incrunta fruntea si striga apasat, la cate vreunul:

- Ma Stavere, o s-adormi pe cal; atunci ce-o sa faca cel de pe jos, ha?

Pe urma dadea pinteni si isi lua locul in fruntea coloanei, cu capul in piept, si el, ca si calul, leganandu-se cand la dreapta, cand la stanga.

Strasnic om era sergentul-major Manciuc. intreg regimentul ii ducea frica, si chiar ofiterii ii vorbeau lui mai altfel. Scurt, indesat, cu capul mare si ochii verzi, numai c-o mustata - ca pe una i-o luase, dimpreuna cu un capat de buza, zvarlitura unui cal - isi suiera cuvintele mai mult decat si le spunea. Doi dinti ii ramasesera goi, si totdeauna parea ca ranjeste.

Viteaz si vanjos ca un taur, se repezise odata intr-un palc de cerchezi, fara sa-si scoata sabia, si, implantandu-si manile in gatul celui dintai, il smulsese de pe cal si se intorsese cu dansul taras, in mijlocul escadronului inmarmurit.

Multe insarcinari avusese sergentul-major Manciuc, dar de nici una nu fusese mai mandru ca de aceasta din urma. Celelalte convoiuri plecasera comandate numai de ofiteri, langa cari il puneau si pe el acuma. Fara o putere de judecata mai larga, el stia una: era soldat, si-n razboi dusmanul nu trebuie crutat. Naparcii trebuie sa-i zdrobesti capul. Daca el ar fi fost in focul oricarui din cei ce-l urmau cu capetele plecate in jugul infrangerii, si-ar fi primit soarta fara sa cracneasca. De cand plecase, la un lucru se gandea - si nu-i putea da de rost: la ce ducea in tara toti prizonierii astia? La ce i-ar fi hranit statul? La ce, ajunsi cu bine - daca vor ajunge... si la gandul acesta mustata ii tremura si fruntea i se incretea - i-ar fi trimis

inapoi in tara lor. Nu, asta n-o intelegea. Sa-i fi dat pe mana lui - la rand, in front, alinierea, un pluton cu carabinele incarcate in fata lor: foc!! si gata...

Asa gandea sergentul-major Manciuc, cand i se paru ca-i miroase a tigara. intoarse capul, si, printre calarasii ce mergeau in frunte, vazu pe unul dintre cei trei ofiteri turci, pe unul barbos, fumand. Manciuc intoarse calul, infipse cu ciuda pintenii, si, despicand randul, smulse tigara si o arunca:

- Nu e voie. Auzi?... Nu-ntelegi ce-ti spui?... Ei, sa stii ca nu e voie.

Capitanul se uita cu ochii mari la el, cu un zambet de dispret si manie, de care buza de jos ii tremura usor.

Manciuc se ridica in scari, si, cuprinzand cu ochii, pe deasupra convoiului, pe calarasi:

- Daca mai fumeaza unul... apoi!...

N-avea nevoie sa sfarseasca. Calarasii il cunosteau. Sergentul-major Manciuc nici comenzile nu si le sfarsea; cu toate astea escadronul se invartea ca o vajiitoare.

Dar drumul se ingreuia, ninsoarea se indesea din ce in ce mai tare si un vant aspru incepu sa sufle dinspre Dunare, purtand troienile dintr-un loc intr-altul, ca pe niste valuri.

Caii suflau din greu, iar oamenii, intepeniti cot la cot, paseau incet, tragandu-si sufletul, ca si cand se inabuseau. Sprijinindu-se fiecare pe celalt, se apucau pe dupa mijloc, unii de altii, se aplecau ca si cand ar fi tras la plug si isi regulau mersul, incordandu-se cu totii deodata.

Dupa doua ceasuri, sergentul-major Manciuc opri convoiul. Atunci, cu ochii iscoditori privi peste capetele tuturor, si-i numara; erau toti. Se tinusera bine. Dar pe fetele unora ninsoarea inghetase, si din ochii rataciti, din rasuflarea grabita a piepturilor, se vedea bine ca la a doua postata erau sa cada.

Prizonierii se asezara jos in zapada; unii isi suflau in mani sa si le incalzeasca. Sublocotenentul, invinetit de frig, parea ca nu mai simte nimic, ca nu vede. imprejurul gatului, pe fes si pe umeri, ninsoarea se stransese intr-un strat gros, ca o blana alba, care poate ii tinea cald. Capitanul barbos ii vorbea; il imbarbata. El nu raspundea nimic, ca si cum n-ar fi auzit cuvintele tovarasului. Caprarul Paila se uita la el, si-n sufletul lui de om milos parca se facu un gol. ii parea rau de tineretea, de stiinta copilandrului care ajunsese ofiter si care avea sa cada acuma, departe de toti ai lui, de toti care-l iubeau. Paila se luptase, nu daduse inapoi niciodata, ca era soldat doar, dar asa era firea lui: ii era mila si de-un cane. Ofiterul turc isi scoase fara sa vreie mana, vanata de frig, si o duse la gura; atunci brigadierul desfacu coburii, se uita spre Manciuc, si, cum acesta privea intr-o parte, se pleca si-i dete sublocotenentului perechea de manusi ce o avea mai mult la el. Ofiterul le lua, deschise ochii mari, apoi zambi si dadu din cap. Puse manusile si ramase iarasi nemiscat.

Sergentul-major striga:

- Ei, stiuca! Ia calul in trap si vezi, ce se zareste colo - ce-o fi pata ceia neagra?

Calarasul porni, soldatii si prizonierii il urmarira cu privirea, il vazura cum descaleca, cum ridica apoi ceva din omat si se intoarce:

- Sa traiti, domnule sergent-major, iaca, o scurteica ferfenitita si un fes.

Manciuc scoase sabia, le lua in varf si aratandu-le:

- Ehe! Ista-i unul dintre cei porniti de ieri.

Prizonierii intelesera: era unul de-ai lor, cazut in ajun, sfasiat de lupi; si un fior le trecu prin trup. Sublocotenentul ridica ochii si parca privirile ii ramasera atarnate de bucatica de haina zdrentuita in dintii fiarelor.

De sus, din inalt, se auzi un vaier, ca o tanguire, si vartejuri de corbi impanzira zarea. Toti privira spre cer. Unii dintre prizonieri se gandira poate la spaimantatorul sfarsit, acolo, in largul campului, cand de-abia cazut esti ciuruit, gaurit, de ciocurile hraparete ale pasarilor, mai indaratnice si mai lacome decat lupii, ale pasarilor care se hranesc din trupurile oamenilor si a cailor cazuti in razboaie, care-si manjesc aripele de sange ca sa duca apoi, in adancul senin al cerului, semnul vrajbei si nimicniciei de pe pamant.

Manciuc ridica in sus capul si sopti printre dinti:

- Ne vin musafiri.

Apoi dadu porunca de plecare. Dar prinsii se sculara anevoie, si doi dintre ei ramasera jos, stransi cu barbia la genunchi, cu manele intepenite, ca si cum inghetasera acolo. Calarasii le striga sa se scoale, cativa prizonieri ii ridicara si ii luara pe mani. Convoiul porni, incet, traganat, lungindu-se din ce in ce, din pricina mersului tot mai ingreuiat al oamenilor.

Dupa catava vreme un sir se opri; unul dintre cei doi prinsi, pe cari ii luasera ceilalti sa-i poarte, isi daduse sufletul. Supt de boala, sleit de osteneala, isi gasise sfarsitul. Tovarasii il lasara jos, vroira sa-l acopere cu zapada, dar sergentul-major bagase de seama si racni:

- inainte!

Trupul celui dintai cazut ramase in urma ca o pata. Nimeni nu mai intoarse capul sa se uite inapoi, dar un vaiet surd, un invalmasag prelung in aer arata deslusit ce se intampla acolo. Stolurile de corbi coborau spre pamant...

Cazusera sapte prizonieri, dintre care doi fusesera parasiti sufland inca. Bratele tovarasilor erau prea intepenite sa-i poata ajuta, adapost nu se gasea, si seara cadea mohorata, cetoasa. Calarasilor le inghetase si lor picioarele in cizme, lasasera darlogii pe gatul cailor si-si bateau palmele una de alta. Numai Manciuc mergea tot in frunte, calul lui lua tot cel dintai troienile in piept, cu muschii picioarelor incordati ca niste otgoane.

Sublocotenentul turc pierdea puterile din ce in ce; capitanii il luara intre dansii, il purtau aproape; dar el isi dete in curand seama ca i-ar fi peste putinta sa mearga pana la sfarsit. incetul cu incetul ramase in urma, in randul al doilea, apoi se perinda prin toate celelalte randuri, si cand cei din urma patru prizonieri, la cot cu care mergea, vroira sa-i deie ajutor, dansul nu primi, indaratnic, hotarat parca in slabiciunea lui. Brigadierul Paila se uita la el, il vazu ca se clatina; bucuros i-ar fi dat calul o parte din drum, pana se va mai intrema! Dar cunostea bine pe sergentul-major Manciuc: ar fi fost in stare sa-l impuste. Se pleca numai, atinse umarul ofiterului si-i arata in zare:

- Colo... nu mai este mult.

Sublocotenentul intelese, din miscarea calarasului, ce-i spunea, isi intinse intr-un zambet buzele inghetate si dadu trist din cap.

Cu lasarea serii, crivatul parea ca se inteteste, si din departari veneau vaiete neintelese, din paduri, pe care le framanta vantul, sau din adancuri de vai, in care urlau fiarele.

O jale mare cuprinse pe Paila. Se intorcea acasa dupa atata vreme de lipsa, scapase de la moarte, si cu toate aceste parca ceva i se rupsese in piept; nu putea sa inteleaga, in sufletul lui de crestin, cum avea sa lase sa se prapadeasca in pustietatile astea pe ofiterul tanar care, ca si dansul, se luptase. si cum gandea astfel, deodata parca se facu un gol langa dansul; intoarse capul si vazu ca sublocotenentul lunecase in omat si ramasese acolo, nemiscat.

Opri calul, dar in clipa aceea glasul sergentului-major rasuna aspru:

- Mai repede!... Brigadier, ne apuca noaptea...

si porni. in fata ochilor insa i se pusese o panza prin care nu putea privi si intre gene ii rasarira doua lacrimi.

Nu-l stia pe copilandrul cela, nu-l mai intalnise niciodata, si totusi i se parea ca-l iubeste ca pe un camarad, ca pe un tovaras de arme... il vazuse bine cum cazuse si cum ramasese nemiscat... Poate ca murise... Ar fi fost mai bine - scapa... Dar daca traia inca? Ce spaima, ce grozavie sa ramai in mijlocul campului, sa vezi cum zbor spre tine corbii.

...si-ai tai, ai tai, acasa, te asteapta!... Da, mai bine ar fi fost sa fi murit. Gandul acesta il necajea, i se infipse in minte. Deodata stranse darlogii si calul se opri. Convoiul mergea inainte, si cand se departa, Paila se intoarse si porni in galop. Prin lumina cenusie a serei, zari trupul ofiterului sprijinit intr-o mana.

Prizonierul ramasese asa, impietrit, uitandu-se cu ochii mari deschisi, tintuind parca o priveliste de groaza. Brigadierul descaleca, se pleca si-l lua in brate. Vroi sa-l ridice in picioare, dar genunchii ofiterului se muie, si trupul luneca in jos, ca si cum s-ar fi topit. Calarasul privi imprejur... nimic si nimeni. Nu-l putea lua, iar inima nu-l lasa sa-l paraseasca. Atunci un gand ii strabatu prin minte. Duse mana la centiron, la spate, si scoase revolverul, apoi il intinse prizonierului. Acesta intelese, prin ochi ii trecu o licarire de bucurie, si de-abia lua arma cu amandoua manile. Calarasul se scula si intoarse capul, ferindu-se sa vada ceva groaznic; si, dupa cateva clipe, cat trebuira degetelor intepenite ale ofiterului sa apese pe tragaci, se auzi o detunatura pe care crivatul o fura repede, si o pierdu in departare.

Calarasul privi: sublocotenentul isi descarcase revolverul in inima, si ramasese intins, incremenit in cea din urma zvacnire a trupului cuprins de moarte. Brigadierul se pleca, se uita indelung la fata care aproape nu se mai putea deslusi de umbrele serii. Tremurand, ridica revolverul, il vari in toc, apoi acoperi trupul cu omat. isi mai arunca ochii o data; nu se vedea nici o urma; supt giulgiul alb al campului parca nu se intamplase nimic. Calarasul isi simti sufletul impacat acum; era linistit. incaleca si peste putin ajunse convoiul. Lipsa nu i se bagase de seama. De sus cadeau fulgii intr-una, fosnind, ca un sopot; si-n frunte calul vanjos al sergentului-major Manciuc taia, pieptis, troienile. Iar oamenii mergeau cu capetele plecate... si noaptea cadea.

(1877 - Schite din razboi)




Prizonierul


Aceasta pagina a fost accesata de 1875 ori.