Ranitii

Ranitii
de Emil Garleanu



Cat putusera, cercetasii si sanitarii cutreierasera campul la lumina faclelor si carasera, pe targi si pe nasalii, sute de raniti. Ii adunasera asa, cum ii gasise, rusi si romani la un loc. Dar noaptea coborase repede si, prin pielea groasa care inabusea ca fumul, soldatii de-abia puteau patrunde. Si gemetele parca amortise; tacerea adanca a mortii pusese stapanire pe intreg cuprinsul ... Dar in zorii zilei, cand prin valurile de piela incepu a se zari ca la lumina unui chibrit, caciularii pornira din nou, sa caute printre cazuti. Cea mai mare parte dintre ei zaceau intinsi pe soate, cu pusca alaturi, incinsi cu centironul, a caror cartusiere, deschise, lasasera cartusele sa cada imprastiate alaturi. Trupurile stateau intepenite de fiorul mortii si, pe obrazurile vinete, bura de ploaie lasase picaturi, ca lacrimile. Toate fetele aceste, a caror ochi inchisi infatisau icoana mincinoasa a somnului, parea ca plansesera prin vis.
Putini mai erau acei cari mai traiau inca in urma atatui sange pierdut. Unii isi dadura sufletul indata ce ii miscara din loc, intr-un suspin de usurare. Pe aceia ii lasau acolo, spre a fi ingropati in groapa mare, care avea sa-i primeasca pe toti in cuprinsul ei. Dar dintr-o valcea, in care apa de primprejur se prelingea cu linceriri usoare, strabatea un gemat ragusit, care uneori se ridica, aspru si traganat, ca o chemare deznadajduita.
Un fior parca trecu prin vinele caciularilor din apropiere. Dansii ascultara o clipa, sa-si deie seama bine incotro trebuiau sa apuce, apoi luara nasaliile si pornira intr-acolo. Ajunsi scuturara scrumul faclelor, a caror flacara, apasata de pacla, scazuse, si, la lumina care se imprastie dintr-o data, soldatii vazura deslusit gramada de oameni, cazuti unul peste altul, incremeniti parca in cea din urma tresarire a unei lupte salbatice. Deasupra tuturor, un grenadier rus, un urias, scotea gemete prelungi. Glasul lui era acela care patrunsese pana la urechea cercetasilor. Caciularii si sanitarii se pusera indata pe lucru, ridicara pe rus, apoi dintre alti doi grenadiri morti, scoasera pe un sergent de dorobanti al carui pipet se ridica incet, cu greutate. Un caciular se pleca si striga uimit:
-Ii domn' sergent Morcan, de la a opta...
Il intinsera binisor pe nasalie, si sergentul ramase cu ochii pe jumatate inchisi, cu o picatura de sange la coltul din stanga al buzelor.
Soldatii se facura roata, apropiara faclele, si unul intreba:
-Unde-o fi lovit?...
Dar un scancet usor le lovi din nou auzul. Un caprar ii indemna:
-Hai! baietil i-auziti, mai este unul cuviata.
Si iarasi dadura la o parte trupuri intepenite, vreo patru, si dedesuptul lor o mana se misca. Soldatii ramasera infipti locului. Caprarul nu-si credea ochilor:
-Un turc!
-Ce-o fi cautand ista? intreba un sanitar.
Si-un caciular nu stia ce era de facut:
-Pe ista il luam, domn caprar?
Caprarul stete putin pe ganduri, pe urma vorbi hotarat:
-Cum sa nu-l luam! Se cheama ca-i om si ca-i ranit ... Sa-l ridicam ... Da' ce-o fi cautand el aici?...
Soldatii se plecara si-l luaea pe maini. Atunci un stirgat salbatic, ca un blestem, porni din pieptul rusului, care se uita cu ochii mari si incerca incerca sa dea din maini.
-Ce-o fi avand de zbiara asa? intreba unul.
Caciularii se uitara la el, apoi unul paru ca-l princepuse din semnele si din mania lui:
-Stii ce, domn caprar? i-i ciuda ca ridicam pe turc.
-Taci!!
Rusul urla inainte, incerca sa se scoale si izbuti sa arate cu mana, ca si cum vroia sa gatuie pe cineva.
Dar caprarul nu se indupleca: tipa la rus:
-Ia, nu mai baigui acolo! Si porunci soldatilor sa porneasca: Hai, gata: ridicati-i si porniti.
Panza targii, pe care trupul urias al rusului se zvarcolea de furie, se lasa pana-n pamant, si cercetasii plecara incet, unii dupa altii, luminati de facle inainte si pe laturi. In unele locuri se oprira, ca sa poata trece peste cei ce zaceau nemiscati; apoi palcuri-palcuri de alti cercetasi se adunara, si asa, stransi la un loc, intrara in campul de dincolo de partea pe care se desfasurase lupta.
In vreme ce mergeau, caprarul chema pe un sergent:
-Domn' sergent Stoica! Am ridicat pe-un turc.
Sergentul se apropie si, mai nainte de-a vedea pe turc, dand cu ochii de dorobantul ranit:
-Ista-i Morcan ... de la a opta ... Si mai striga pe altii: Ma Ciuta! Ciuta! Vartane! Morcan i-aici.
Ceilalti gradati se apropiara. Caprarul arata pe turc:
-Uitati-va si turcul.
Atunci un soldat din compania lui Morcan povesti:
-Ira! ista-i turcul de-o cazut de pe parapet ... L-am vazut eu cu ochii mei ... se lupta amarnic; l-o-ncunjurat si de-ai nostri, si rusii, si i-o tras incoa ... era si domn sergent Morcan. Pe urma n-am mai vazut nimic, ca dedea companiile celelalte peste noi, si ne-am retras ... Da' pe turc l-am vazut cu totii cum dadea cu baioneta...
Un glas razlet banui atunci:
-Ce l-ati mai ridicat?
In urma, rasarira si cativa grenadieri rusi. Uriasul, obosit de atata strigat, ingana in limba lor ceva, si dansii se uitau incruntati la caprarul de sanitari...
Se luminase bine de ziua cand ajunsera la ambulanta.
Ofiterul de serviciu veni sa ia pe raniti in primire si porunci cercetasilor sa-i duca in baraca de scanduri care ramasese goala, caci cei doi raniti ce fusesera asezati intr-insa, murisera peste noapte. Repede venira doctorii, si maiorul se apropie de cele trei targi puse una langa alta. Intai se opri la caciular, se pleca si citi placa de alama, cusuta pe tunica:
Morcan Ion, sergent, compania 8-a dinr egimentul 16 de dorobanti.
Il dezbracara incet si-l cauta. Ii strabatuse un glont prin partea dreapta a pieptului, si unul prin coasta. O taietura de baioenta ii deschisese in doua muschiul mainii drepte. Maiorul dadu din cap si se intaorse catre ceilalti:
-Prea mult sange pierdut!
Rusului - Nicolai Nicolaieff - din regimentul de grenadieri, loviturile de baioenta ii zdrentuise toata partea de jos a spatelui, si un glont ii atinsese sira spinarii; nu mai era nici o scapare.
La urma, toti se oprira langa targa pe care zacea, cu ochii inchisi, galben ca ceara, turcul. Maiorul se mira la randul lui:
-Ce cauta nizamul asta la noi?
Atunci caprarul povesti cele ce auzise de la soldatul din compania a opta.
In fata ranilor turcului toti se dadura inainte, ingroziti: intreg era potrocolit de baionete. Maiorul se mira de asa putere de viata:
-E de necrezut cum mai traietse omul asta! ... Are sapte suflete, ca mata.
In vreme ce sanitarii ii spalau ranile, doctorul astepta langa el. Turcul deschise intr-un rand ochii si se uita pierdut imprejur. Atunci, deodata, glasul rusului, tintuit locului de legaturile cu cari-l infausrase, zbucni din nou. Intoarse capul si, cu ochii holbati, vorbea repede, sufland din greu.
Caprarul dadu deslusiri:
-Si cand l-am ridicat, tot asa a tipat, sa traiti, domnule maior ... ca i-am gasit pe catestrei la un loc.
Toti se uitara mirat la grenadier; maiorul isi dete seama:
-Sa stiti ca s-au luptat; cateva din loviturile din spatele rusului or fi si ale astuia.
-S-acum nu-l iarta.
Un sublocotenent tanar parca se mira de asta:
-Auzi dumenata!
Apoi rusul se mai linisti. Catestrei ranitii pareau mai usurati, rasuflau aproape deodata; numai pieptul grenadirului izbucnea uneori mai puternic, intr-o racaiala, ca de fierastrau.
Afara, cerul se spalase si, prin cele doua deschizaturi ale sandramaeli de scanduri, o adiere de vant caldisor se imprastia pana peste fetele celor ce zaceau. Doctorii statura pana ce-i bandajara si le dadu doctorii cari sa-i linisteasca, la catesitrei, apoi iesira. La usa se oprira, si maiorul le spuse:
-Astia se duc pana diseara ... E de ajuns ce le-am facut. Operatia ar fi zadarnica. Sa-i lasam sa moara linistiti.
Sublocotenentul cel tanar, cu gandul lor la ura rusului, isi sopti iarasi:
-Auzi dumenata!
Si-n aceeasi vreme se auzi din baraca un geamat adanc si-un glas inabusit:
-Domn maior, domn maior...
Toti intrara repede, si se uitara spre patul sergentului de dorobanti, carem cu capul intors spre ceilalti doi raniti, se incerca sa spuie cat putea mai tare:
-Uitati-va ... rusul ... il inabusa...
Toti intoarsera repede capetele si-un glas de spaima izbucni di pieptul tuturora; rusul intinsese bratul si, infingandu-si degetele, inclestate ca niste gheare, in fata turcului, strangea cu ochii inchisi, scrasnind din dinti. Nizamul gemea prelung.
Maiorul striga infuriat grenadirului:
-Lasa-l, lasa-l, n-auzi?
Dar rusul parea ca n-aude, ca impetrise, in incordarea de ura si de razbunare in care i se sleiau cele din urma puteri.
Atunci deodata, infuriat, ca scos din munti, sublocotenentul de infanterie se napusti spre rus si, desprinzandu-i dintr-o smucitura mana, ii tipa, tremurand:
-Ticalosule!  Ticalosule!  Ticalosule!
Pe obrazul turuclui se prelungeau siruri de sange si, din ochii lui deschisi scobora incet un rand de lacrimi.
Toti tremurau nfiorati, dar ruusl intoarse capul, si-n limba lui banuia, in cuvinte cari se cunosteau a fi de ura, caciularului care chemase in ajutor.
Atunci maiorul porunci sanitarilor numaidecat:
-Departati-le paturile ... si sa ramana aici doua plantoane...
Un doctor sterse de sange si lega obrazul nizamului, si toti iesira zdruncinati, mai infiorati de fapta ce vazuse decat de intreg rasunetul si vaietul prelung al luptei din ajun.
Doctoriile ce le bausera parca mai racorise pe cei trei raniti. Plantoanele lasara in jos panza de cort a dechizaturilor baratcei, si-n linistea umbrita dintre paretii de scanduri, tustrei pareau ca gandesc la ceva. Deodata, de sus, dintr-o crapatura a acoperisului, strabatu o raza de soare, scoborand pana jos, topindu-se pe pamant intr-un banut de aur. Si ochii celor trei oameni se indreptara deodata spre dansa, ca la ceva la care aveau catesitrei dreptul sa se uite si de lumina careia sa se bucure. Si-n scanteierea razei celeia, rand pe rand, se intrupau privelisti deosebite, din tari departate, chipuri de oameni straini unii de altii: ... Ochii sergentului Morcan se infipsera in paretii albi, varuiti din Pastele ce trecuse, ai casutei dintre cei doi zarzari, in cari stoluri de vrabii te asurzeau. Si parca pe poarta ograzii ii intra carul, cu boulenii lui, cu Crivat, dulaul; in urma ... De ce n-or fi taiat inca lemnele? ... Ce Dumenzeu? dadeau in iarna, si tot cladite in stanjeni le lasasera ... Uite, uite, ammuca, ce sprintena alearga spre poarta ... Si pune mana la ochi ... Postasul trece ... nu-i lasa nimic ... Si el nu-i scrisese in ruma ... De ce nu-i scrisese, saraca? ... S-a pus jos cu barba in palma ... si-l astepta ...  "Astepta, mamucuta, asteapta , c-o sa viu!"
Si raza de soare tremura, si parca din fata ochilor sergentului Morcan totul se sterge; in vreme ce ochii rusului tot mai prind inca herghelia de cal ce impanzeste campia intinsa si verde: ... Si de ce oare calul lui nu ajunge herghelia de altadata? De ce caii ceilalti se departeaza mereu, se duc, se tot duc, se fac tot mai mici, pana ce se sterg in zare? ... Si de ce parca o mana nevazuta intoarce darlogii fugarului, si se vede el pe el, cu capul plecat, inapoi, pe drumul catre casa? ... O piatra parca il loveste in sale ... si cade...
Raza de soare tremura pe cand trupul urias al rusului se-nfioreaza...
Ca legate de sarma de aur, se clatina in aer chipurile celor doi copilasi ai nizamului ... Acesta ii vede bine, ii desluseste ... iar se sting, iar se aprind, ca niste scantei ... apoi ... nu se mai vad ... Si pe obraul turcului un nou sir de lacrimi luneca incet.
Ziua trece. Plantoanele dormiteaza. Raza de soare s-a topit toata in banutul de aur, care s-a sters parca si el, de vreme.
Seara se lasa ... Si, odata cu umbrele inserarii, o unda de fierbinteala a cuprins pe cei trei raniti; parca tot sangele ce le mai ramasese in vine li se ridicase la cap. Fetele li se acopera de sudoarea ce li se scruge de pe frunte. Sergentul incepe sa murmure incet cuvinte far' de legatura. Plantoanele se trezesc, se apropie unul de altul si raman nemiscati langa usa. Unul zice:
-L-a aucat frigurile mortii.
Celalalt deschide ochii mari, se uita si-si face cruce:
-Doamne, Doamne!
Un geamat prelung raspunde ingaimarilor caciularului.
-I-auzi, turcu! spuse plantonul.
Si, dupa cateva clipe, ca si cand o furtuna s-ar fi abatut peste sufletele lor, sa le zdruncine, grenadirul scoase un strigat care cutremura baraca.
Catesitrei se zbat in ghearele mortii.
...Suna cornisti; drapelul falfaie pe linia frontului si, din flamura lui, cad, sfasiate de gloante, fasii zdrentuite ... E un invalmasag cumplit. Rusii stau la cot cu romanii si pasesc incet, pas cu pas, ca impotriva vinului ... "Asa ... mai ... langa mine, tot langa mine, baieti ... Ai cazut, bre, Stancule? ... da-mi fanionul mie. Asa ... n-ai grija" ... Sergentul se zbate, mai are cativa pasi pana la reduta ... Ceva cald parca ii strabate coapsa ... Un rus urias il da la o parte si porneste ca un nebun inainte ... De pe parapet se pravale un turc, dar se ridica repede in picioare si, cu o lovitura de baioneta, culca la pamant pe Parangu Vasile ... Rusul cel nalt se ia la lupta; se repede si el, dar cade ... Trei lovituri una dupa alta il ranesc in spate, dar rusul nu se da. Doar e o data om! Se avanta si baioneta se implinta in coapsa nizamului, care se clatina. Se clatina, dar tot mai are puterea sa-l izbeasca. Atunci, cu o lovitura de arma il doboara. Rusul simte ca odata cu vrajmasul pica si el, si altii ... Supt greutatea trupurilor cari-l acopera, turucl vede ca totul s-a sfarsit, inchide ochii si ramane cu mainile intinse, ca-n semnul crucii, in semnul credintei acelora cari l-au intalnit...
Si cu cea din urma incordare, catesitrei vreau sa se ridice. Un geamat prelung, ce seamana la sfarsit c-un planset, inclina capul turcului pe piept. S-a sfarsit. Ca un strigat de izbanda rasuna rasul grenadirului, care, in clipa aceea, poate ca intelesese suspinul de usurare al potrivnicului sau.
Un planton spuse:
-Camarade, sa stii ca turcu o murit ... Du-te si adu un fanar.
Peste cateva clipe lumina stearsa a gazului imprastie umbra baratcei. Plantoanele se apropiara de patul nizmului. Capul i se plecase moale, cu barbia infipta in piept. Plantoanele il privira putin, apoi se intoarsera spre rus, al carui trup se zvarcolea in zvacniri repezi. Pe urma se apropie de patul sergentului. Soldatul cu lampa zise, dupa ce se uita:
-S-o dus si domn sergent Morcan, s-o dus de mult. Si-i apuca mana: Ii rece.
Caciularul murise, fara sa geama, cu fata intoarsa spre locul in care lunecase raza de lumina.
Si cum priveau asa, un horcait scurt, spaimantator, ii intoarse repede in loc. Rusul se incorda, apuca marginile patului si, strangandu-le cu mainile, se intinse. Apoi ramase nemiscat.
Soldatii se uitara unul la altul, infricosati, apoi isi facura cruce. Cel cu lampa spuse celuilalt:
-Du-te si raporteaza domnului maior c-au murit.
Si dupa ce acela se duse, plantonul aseza lampa pe masuta plina de sticle cu doctorii, din colt, si el ramase asteptand, cu ochii spre cei trei morti, ca si cand se temea ca unul din ei sa nu se scoale.
Ganduri ciudate, ii treceau prin minte; se luptase si dansul in ajun, calcase si el peste trupurile celor cazuti, dar altfel i se parea moartea cand tacerea ei nu era tulburata de nimic ... Glasuri se apropiau, si-l smulsera gandurilor; panza baratcei se ridica, si maiorul, urmat de o multime de doctori si ofiteri, rusi si romani, intra. Se mai adusera cateva felinare, si cei ce patrunsera inauntru se descoperira in fata celor trei morti, a caror intamplare o cunosteau acuma cu totii. Toti taceau si priveau, munciti parca de acelasi gand, ca maine puteau fi priviti la fel. Dar cum numarul celor ce venisera era mare si nu incapeau in baratca, maiorul porunci sa li se faca loc.
-Apropiati-le paturile ... acum s-au ispravit toate intre dansii ...
Si, rand pe rand, intrau sa se uite la cei trei soldati intinsi unul langa altul, la cei trei oameni pe cari aripa ocrotitoare a mortii ii infratise.

(1908)




Ranitii


Aceasta pagina a fost accesata de 2421 ori.