Beizadeaua

Beizadeaua
de Emil Garleanu



I se dusese faima pana departe. Nu era om in tot tinutul acela sa nu-l cunoasca, sa nu stie ca beizadea Vasile era cel mai puternic om de pe lume. Se temeau de el si-l si iubeau, caci daca pedpsea fara de mila, ajuta ori de cate ori trebuia. Toti se plecau cand trecea calare pe ulita, e sargul scump, pe care se spunea ca-l ridica si el, la gandul lui, in brate, de-l pune pe umeri, dupa cap, si inconjoara cu el curtea palatului.
Il iubeau femeile, caci era frumos. Inalt, o data si jumatate; iar in piept, ca atunci cand si-l umfla, ii plesneau nasturii, cu sarma pe haina de fier de-ar fi fost rpinsi; rotund si rumen la fata; cu ochii albastri si aspri, reci ca doua fiori de gheata; cu mana mica, totusi, femeiasca, cu degetele subtiri; cu piciorul infasurat in muschi de otel, cari se cunosteau supt stofa pantalonului incaputat intr-o gheata mica de lac, ca intr-un pantof de bal. In dimineata aceea de septemvrie, cand razele soarelui de-abia destramau negurile diminetii, beizadeaua s-a sculat, ca-ntotdeauna, si, gol, s-a dus in odaia ce da inspre gradina palatului, sa ridice, ca de obicei, greutatile de fier, apoi sa se scoboare in gradina, sa alerge, pe aleile nasipoase, cu sacul plin de nisip si plumb in spate, cu sacul greu ca patru oameni abia daca l-ar fi urnit din loc.
A deschis ereastra, si cum cele dintai luciri ale zilei se topeau in oglinda de clestar venetian, in oglinda-nalta de jos pana sus, beizadeaua se arata intreg in apele ei, isi in corda muschii bratelor, se aseza bine pe picioare, isi scoase pieptul largindu-si cosul coastelor, si se privi indelung. Nu scazusera muschii, desi se astepta sa fi slabit in aceste cateva zile pe cari le harazise cu totul dragostei cu frumoasa si balana postelniceacsa.
Se scutura, se trezi ca dintr-o dulce visare de cateva clipe si, azvarlindu-se in mijlocul odaii, ale careia podele se cutremurara supt pasii lui de urias, se pleca deasupra celei mai mari greutati de schija, ii apuca manerul cu degetele lui subtiri si albe de femeie si, rasucindu-si muschii intr-o incordare, ca pe niste otgoane de corabie pe cari le strange si apoi le-ntinde vantul, avanta schija in sus, o arunca inspre bagdadie si, indoindu-si bratul de la cot, o astepta sa-i cada pe podul muschilor, de rotunzimea arora lovindu-se, schija sari in sus ca o minge.
Si beizadeaua iar se-ndoi, iar apuca manerul si iar arunca schija in sus. Sangele navali in muschiul manii cand fierul il zdrobi din nou.
Ostenit, se lasa pe canapeaua de piele, sa se odihneasca, inchise ochii ... Cu cat mai usor era trupul postelnicesei, pe care-l plimba, gol, ca pe o creanga de mar inflorit, pe bratele intinse, de jur imprejurul odaii.
Se desfacu iar de visarea lui. Trebuia sa se scoboare in gradina, sa o-nconjoare o data cu sacul plin de nisip si plumb in spate.
Se duse la fereastra. Se pleca putin. I se paru beizadelei ca la ceasul acesta al diminetii cineva umbla pe alei. Privi bine. Si-l cunoscu: era gradinarul, tiganul, flacaul chipes, pe care-l tocmise saptamana trecuta. Privi la el. Tiganul grebla aleea. Chiar subt fereastra, pe nisip, sacul de pielepe care-l ridica beizadeaua statea ca si cum si-ar fi asteptat stapanul. Flacaul ajunsese cu greblatul pana la el; beizadeaua il vazu cum se pleaca sa deie sacul la o parte, ca sa intinda nisipul si pe locul pe care stase si el, si-un zambet ciudat se ivi pe buzele beizadelei cand se gandi la injuraturile pe cari tiganul avea sa le insire cand o vedea ca nu-l poate misca din loc. Se pleaca si mai bine peste privazul ferestrei si asteapta.
Flacaul se opinti, isi dete pesemne seama de greutatea sacului, isi desfacu bratele, apuca sacul voiniceste, il ridica si, invartindu-se din mijloc, il arunca cat colo,pe brazda verde a unei pajisti. Beizadeaua se-ndrepta ca muscat de sarpe. Un tigan ii sfaramase, dintr-o data, toata faima; in clipa aceea i se paru ca pe el il aruncase asa, ca pe un lucru netrebnic, ca pe el il biruise, in lupta dreapta, si-i pusese genunchiul pe piept. Tiganul acela sa-i fie singurul lui potrivnic? Sangele i se sui la cap, alerga, lua din perete pistolul, se intoarse la fereastra, se pleca ... Si gradina razbubui. Se pleca sa priveacsa trupul voinicului care se zbatea din ce in ce mai stors de puteri pe nisip, apoi se duse si trase faitanul clopotului. Si cand veni vataful sa se inchine pana la pamant, beizadeaua porunci:
-Sa ridicati pe tigan de jos, din gradina ... Si sa nu va mai calce piciorul p-acolo, diminetile, cand trag eu la tinta...
Si cum vataful se pleca inca o data, ca sa arate ca intelesese, beizadeaua ii mai dadu o porunca:
-Si sa ingrijesti sa-mi fie baia gata.




Beizadeaua


Aceasta pagina a fost accesata de 1866 ori.