Benghiul

Benghiul
de Emil Garleanu



Pe pajistea verde, supt umbrarul frunzisului tremurator, cat de frumos se dezvelea in lumina zilei statua. Alba ca insasi lumina, mladioasa ca privirea, gingasa de parca cea mai usoara fluturare a zefirului o infiora, ca o minune neatinsa de mana omeneasca, asa se ridica, de pe soclul ei inalt. Artistul care ii daduse fiinta, strecurand in cartea ei de piatra o fasie din sufletul lui, o privea zilnic ca pe un copil scump, ca pe o intrupare a visurilor lui. Ar fi vrut, sarmanul sculptor, sa vie toti, sa se strangaintreaga lume sa o priveasca, sa se minuneze, dimpreuna cu el, de frumusetea ei desavarsita.
Dar lumea trecea, trecea nepasatoare, cum trec oamenii, grabiti, dupa treburile marunte, dupa nimicniciile zilnice, - margelele de sticla insirate pe ata unei vieti. Sau daca priveau la statua, ce puteau ei sa inteleaga? Ce-i putea atrage? Formele, mladierea salelor? rotunzimea sanilor? privirea ochilor? Dar se silisera ei vreodata sa aleaga, dintr-o suta de nasuri, pe cel care avea linia mai frumoasa/ Dintr-o suta de guri, pe aceea care avea buzele mai frumos taiate? Si bietul artist s-a dus intr-o zi si nu s-a mai intors la statua lui, sa se loveasca de nepasarea oamenilor; si-i pastra numai amintirea, asa cum se rasfata in bataia razelor de soare ce scapatau printre frunzele de deasupra.
Odata, insa, un ucenic de zugrav trecu, beat, pe acolo, cu vapselile intr-o mana si cu scara in cealalta. Si fiindca betivii se opresc sa priveasca lucrurile cu mai multa straruinta decat cei treji, si betivul acesta se opri in fata statuiei, raschira picioarele, izbucni in ras, si indata isi dete cu gandul ca statuiei ii lipsea ceva. Ce? Numai el stia. Indata razima scara de soclu, se sui, scapand picioarele printre spitele scarii, si cu bidineaua facu incet, cu toata stapanirea de care era in stare, un benghi rosu drept in varful nasului femeii de marmura. Si pleca betivul incantat. Si avea de ce. Din clipa aceea se opreau cu totii sa priveasca statua. Unii ii gaseau picioarele prea scurte, ba prea groase, iar ceilalti prea subitir. Fiecare gasea ca e pus la loc foarte potrivit si ca statua a castigat chiar de pe urma lui. Iar betivul, a doua zi, cand si-a adus aminte de isprava lui, a venit sa si-o va da cu ochii. Si avu norocul sa se auda laudat: "Bine l-a mai potrivit, drept in varful nasului! Halal de el!".





Benghiul


Aceasta pagina a fost accesata de 1162 ori.