Statua

Statua
de Emil Garleanu



Locuiam in curtea unui sculptor. Ma deprinsesem sa traiesc in lumea cea de pietre, in lumea ce ade stane tintuite locului, nemiscate, tinand parca subt greutatea trupului lor rece cine stie ce taine ascunse.
Dintre toate, un bloc inalt si alt de marmura imi atragea mai des privirea, caci albul ei laptos, moale parca, avea ceva din caldura trupului omenesc. Si, intr-o buna zi, batranul, sculptorul, isi lua daltile, si supt ascunzisul lor, si-n bataia razelor de soare, trupul statuiei de marmura incepu sa-si imprastie aschiile albe peste tot. Zi cu zi am urmarit munca batranului artist. Incetul cu incetul, blocul alb capata o noua intruchipare; ceas, cu ceas, din marmura alba parca se nacajea sa se desfaca o noua forma, o alta alcatuire in lumina zilei. Mi se parea ca sculptorul desfacea, incetul cu incetul, legaturile stranse cari infasurau pe cineva. Cum era si dreptul, batranul dezrobi cu incatusarea pietrei intai capul fiintei aceleia incremenite.
I l-am vazut intr-o dimineata, stand plecat putin, pe gatul fragil, c-un zambet amar peste buzele desprinse ca-ntr-un fior. In dimineata urmatoare i-am vazut, gol, sanul, si-ntr-o buna zi am zarit-o intreaga, - zeita alba si calda, cu mana apasandu-si pieptul ca-ntr-o miscare de mirare in fata vesnicii frumuseti a zilei, cu piciorul drept indoindu-si putin genunchiul, ca si cand ar fi vrut sa se plece in fata celui ce o adusese din nou pe lume...
Si din clipa aceea am inceput sa trec printre lumea aceasta de stane cu un fior neinteles in suflet.
Cum? In fiecare din lespezile acelea, in feicare din blocurile acelea nemiscate si reci era cate o taina care tinea inchis intr-insa trupul cald al unei fiinte impietrite printr-o vraja? Din miezul fiecareia putea sa se ridice cate un cap, sa arunce spre mine o privire, sa se desfaca in cale-mi, intr-o miscare de ruga, cate o mana, sa ma arate vrun deget, sau sa mi se plece un genunchi? Atunci, cata lume, cata frumusete e pe veci adormita, pe veci ingropata supt tarana pe care nimeni poate ca nu o va da la o parte niciodata de deasuprachipului nemaivazut de frumos, al carui zambet singur ar pretui cat tot farmecul de pe pamant...
... Si mana batranului sculptor n-a mai putut smulge pietrei inmladierea unui trup. Caci l-am vazut dus pe brate, in sicriu stramt, in care el insusi, la randul lui, luase infatisarea unei stane. L-am vazut trecand nepasator printre lespezile nepasatoare.
Numai pe soclul ei, zeita de marmura alba parea caa-si plecase mai mult genunchiul, iar zambetul de pe buze ca-i flutura mai amar.






Statua


Aceasta pagina a fost accesata de 923 ori.