Trei vedenii
de Emil Garleanu

Da era vara, da era toamna, da ploaua, da ningea, cei treu prieteni strabateau, mai in fiecare saptamana satul. Intrau ca o furtuna, strapungeau ulita de la un capat la altul si se faceau nevazuti in largul campului, spre malurile ripoase ale Siretului.
Calaretul era slab, tras la fata; calul era roib; iar cinele, - un cine ciobanesc, scurt la trup, cu urechile taiate. Calaretului ii zicea Tudor, calului Argint; cinelui, Leu. Oamenii nu-i prea cunosteau. Lui Tudor ii ziceau Vintosul, fiindca trecea ca o furtuna prin sat; de cal putin le pasa; iar Leului ii purtau sambetele, caci rupsese pe toti dulaii din sat.
Cand trecea Tudor, mancand pamantul, cinii se tineau droaie dupa el; Leu se repezea, insfaca pe cate unul si-l arunca, dintr-o azvarlitura de cap, incolo, la o parte. Era un chelalait, o tavaleala pe ulita satului, mai cu seama seara, cand se ridica in sus colbul si inconjura pe calaret, ca intr-un nor, de nu-l mai puteai osebi. Grozav era Leu, dar si dulaii erau multi; se tineau dupa ei pana dincolo de poarta tarinei. Atunci Tudor lasa pe Argint la pas, iar Leu se baga si mergea, la adapost, intre picioarele calului, cu limba scoasa, mort de oboseala. Cinii isi aratau coltii pe de margini, dar nu indrazneau sa se apropie; se intorceau in sat pe la ograzile lor.
Si asa cum mergeau la pas - calul tinand pe om si ocrotind in aceeasi vreme cinele - cei trei prieteni pareau una si aceeasi fiinta din povesti, ratacita in lungul drumului, prin luncile caruia parca vreo Ileana Cosanzeana ii astepta.
Repede, oamenii vorbira multe despre Tudor. Ba ca n-ar fi feciorul drept al boierului din Sureni, ci un copil din flori, odrasla unei tiganci. Ba ca era numai copilul cucoanei, care gresise ca fata. Unii ziceau ca-i zanatic; il apuca, asa, cate un dor de fuga, si atunci ratacea zile si nopti intregi peste campuri, peste tarine, prin corhane, pe unde apuca. Cand il intalneau prin lunci, cand, incolo, spre Roman, daca nu dadeau peste el prin padurile Bacaului. El, calul si cinele, - ca trei vedenii. Cand o pornea dintr-o parte, de rasarea in cealalta? Atunci unul isi dadu parerea ca-ntr-insul avea pe Necuratul. Altul l-a botezat Vantosul. Si se fereau de el.

Intr-un rand, in fata ratesului, se invartea hora. Vantosul a trecut printr-insa, a rasturnat o fata, cinele a incoltit un flacau, si dusi au fost. Satul a ales, in sfarsit, pe doi oameni batrani, sa se planga boierului, lui tata-sau.
Boierul a iesit in cerdac, le-a ascultat plangerea, apoi le-a spus:
-Da ce sa-i fac? Daca asa i-e firea?
-Asa?
-Asa.
Si oamenii s-au dus, ce erau sa mai zica?!
Decat boierul Piltea era om manios; a intrat in casa, a trantit, pe rand, la toate odaile, usile grele de stejar, si nu s-a oprit decat in ietacul sotiei lui. Firava, plapanda ca un fir de iarba primavara, obisnuita numai sa asculte, sa taca si sa sufere, cum era cucoana Pulcheria, cand si-a zarit barbatul venind cu sprincenele incruntate numai si-a trecut degetele peste frunte, de si-a dat parul in sus, apoi, cu mana la obraz, a asteptat.
-Ce e, Savine?
Boierul a pufnit din nari si-a izbucnit:
-Odorul, odorul dumitale, a mai facut o isprava. A imprastiat hora satului, a trantit, din fuga calului, o fata la pamant, si s-a facut nevazut ... Stii ceva despre toate astea?
-Nu, Savine.
-Pai cand ai mai stiut, sa stii si azi? Nu ti-am poruncit sa-l chemi, sa-i vorbesti, sa-l sfatuiesti?
-Degeaba!
-Daca-i asa, trimite-l. Da-i bani sa plece sa se duca in strainataturi.
-Savine!
-Sa piara din ochii mei!
-Draga!
-Nu mai vreau sa-l vad!
-Dragul meu ... Coana Pulcheria cazu in genunchi si, la gandul despartirii de copilul ei, capata indrazneala deznadejdii, se ruga: Dragul meu! tu stii cat il iubesc. Stii cum l-am ingrijit; cum l-am vegheat nopti intregi cand a fost bolnav; tu stii ca el e multumirea si viata mea; tu stii, Savine, ca e singura nadejde ce mi-ai dat! De ce sa-l gonesc? Ori vrei sa ma omori? Mai bine omoara-ne pe amandoi; n-o sa se planga nimeni, n-o sa te stie nimeni. Suspinand, tinandu-si obrazul in mani, coana Pulcheria se ruga cu vorbe repezi, ca si cand i-ar fi fost frica sa nu uite din ce avea de spus: De ce nu-l lasi sa se insoare? Iubeste pe fata Surdarului, si dansa tine la el; lasa-i-o; e gustul lui; a innebunit de dragostea ei. De trei ani te pui de-a curmezisul.
La vorbele astea, boierul tresari, dadu cu pumnul in vant:
-Destul! nu!
-De ce te-mpotrivesti, Savine?
-Nu! Am spus nu! Fata Surdarului se marita. Peste cateva saptamani e nunta. Eu am pus-o la cale. Spune fiului tau sa-si mute gandul.
In clipa aceasta tropotul unui cal smulse rasunete din boltile salilor de jos. Intoarcerea baiatului imbarbata pe coana Pulcheria, p ridica deodata in picioare.
-Nu-i adevarat!
-Ba da! Uite-l, vine! Spune-i-o!
-Atunci iti omori feciorul.
Boierul se cutremura. Intr-un avant de furie, izbucni in strigate, incurcand vorbele, fara sa mai stie ce spune:
-Ba il ucizi, tu, ca n-ai stiut sa-i intorci gandul ... caci nu se cuvenea s-o ieie ... nu l-ai putut stapani ... ai fost muiere slaba ... slaba ... asta-i ... si n-o putea lua ... nu! ... nu! ... nu! ...
-Ba putea, daca-ai fu vrut!
Din pragul usii, cu vinele gatului ingrosate, rosu, cu ochii fiorosi, boierul destainui, intr-un racnet, cum ii destainuise atatea altele vreme de douazeci de ani:
-N-o putea lua ... Spune-i ca i-e sora ... Fata Surdarului ii e sora ... Asta-i vrut sa stii, sti-o, poftim, sti-o! A-ha! stiti-o, stiti-o, stiti-o!
Usa grea de stejar se prinse-n clanta; coana Pulcheria se clatina si cazu pe divan.

Alba, ca fata perinei pe care isi tinea capul, coana Pulcheria mangaie, usor, parul balai al baiatului; baiatul sta pe marginea patului si priveste in ochii mamei lui. Bolnava de-abia poate vorbi:
-Haide, sa ne plimbam departe, departe, prin tari straine.
Baiatul are un singur gand in mintea lui:
-Dar Maria?
-Las-o. Asculta-ma pe mine, sfatul mamei e povata lui Dumnezeu. Maria nu te vrea.
-Nu ma vrea?
-Nu. Stiu eu ca nu te vrea. Surdaru nu tine la tine la neam ... Fata ... fata i-o fi semanand ... Lui Surdaru ii trebuie om de lume ... ca cel pe care si l-a ales.
-Si l-a ales ... Cine ti-a adus vestea, mama, ca si-a ales Surdaru ginere?
-Tata-tau.
-Tata ... tata intr-adans ti-a spus.
-A spus adevarul, baiete; peste o saptamana-i nunta. Lasa-i in plata Domnului ... Barbat esti, si-ti poti stapani sufletul ... Hiade, haidem, departe, impreuna ...
Baiatul raspunse linistit:
-Bine mama.
Ii saruta mana si pleca.

Era intr-o joi, era frumos; pe la inceputul verii. Se-nsera. Tudor chema pe vizitiu, pe tiganul Cutrea:
-Ce mai stii, Cutreo, de pe la curtea Surdarului?
Tiganul isi invarti cusma in mana si ingana:
-Nimic, cuconasule.
-Da' cu nunta? Cu nunta de deseara cum stam? De ce nu mi-ai spus? Ca sa-mi afli toate te-am pus sa pandesti doar.
Cutrea tremura ca varga.
-Ti-a fost frica? Baiatul se-ntepeni in picioare, dadu doua palme strasnice tiganului, apoi porunci: Saua!
Cutrea o aduse; Tudor isi inseua singur calul, incaleca, suiera pe Leu si porni. Parca niciodata nu simtise in sufletul lui un dor mai aprins de fuga; aerul ii sfichiuia fata. Si-i placea. Isi umfla pieptul, sa soarba mireasma florilor fragede din campie. Isi scutura capul, apoi se pleca din nou pe coama si, una cu pamantul, se ducea. Cand trecuse prin Sureni? Casele se desirasera in urma, repede, ca o sclipire, ca un fir de ata alba, pe o parte si alta a drumului.
Intr-un tarziu ajunse in lunca Siretului si domoli mersul. O lua de-a dreptul pe supt mestecanis; incolo, dintr-o margine, casa Surdarului se ridica deodata in limpezimea serii. Leu latra, si calaretul il lovi abras cu biciusca scurta, legata pe dupa pumn.
Merse incet, pana-ntr-un drum laturalnic, ce ducea pe din dosul curtilor boieresti. De unde se opri, se vedeau bine ferestrele luminate; in cuprinsul larg al privazurilor, deodata, se-nalta limbile rosii de foc ale masalalilor; lumina lor pali seninatatea noptii, si incolatacira, pana departe, pe pamant, serpi de umbre ce se imbinau in zvarcoliri de lupta parca.
Rumeneala aceasta ciudata nelinisti pe Argint; calul tremura usor, ca de-o presimtire; iar leu maraia inabsuit, ca si cum vroia sa intrebe ceva.
Urechea calaretului se deprinsese tot mai bine cu zgomotele dimprejur; dintr-o data, leganatul unui cantec ii lovi auzul. Atunci, ca scos din minti, imbie calul si purcese drept pana supt ferestrele casei.
Calaretul se-nalta in scari; printre cei ce jucau zari mireasa in bratele unui strain, trecand usoara, ca privind intr-aiurea, pierduta, stergandu-se in multimea celorlalti.
Calaretul scoase in geamat adanc de deznadejde, cazu in sa, stranse darlogii, intoarse calul si, inclestand pulpele, pntenii intrara in carne, si-n locul in care dansii apasasera rasarira bobisoare de sange.
Vartej: asa se duceau! Calul nadusise; spuma zabalelor o fura vantul si o purta departe, ca pe niste fulgi albi. Leu rasufla din greu. Lui Argint i se inrosisera ochii; pieptul nu mai putea rasufla; picioarele i se taiasera. Ce avea azi stapanul?
Trecura lunca si, incolo, drept in fata, se inalta malul prapastios al Siretului. Pintenii intrara din ou, nebuneste, in coastele fugarului. Argint, sfasiat de durere, isi stranse incheieturile si le desfacu apoi, de pleca intr-o fuga naprasnica, intr-un avant de moarte. Leu latra scurt, de doua-trei ori, parca le-ar fi spus sa bage de seama.
Dar calaretul, nalucit, ca si calul, isi pironi ochii drept inainte, si calcaiele se indesara iarasi, adanc, in trupul lui Argint.
Atunci Leu ridica o clipa capul, intelese parca, latra, apoi, ca si cand ar fi vrut sa-i opreacs adin goana naprasnica, se repezi de-si infipte coltii in botul calului; Argint se scutura din nou, si supt biciuirea acestei noi dureri, isi incorda trupul cu cele din urma puteri.
Cu simtimantul pe care il au animalele in fata primejdiei calul se opri, deodata, drept deasupra prapastiei, supt care Siretului, umflat de ploi, bolborosea. Intr-un imbold de turbare, Leu sari din nou in preajma lui Argint, de-si prinse coltii de botul sangerat. Dar calaretul stranse pulpele intr-o inclestare groaznica, pintenii se ingropara, Argint gemu, se ridica in doua picioare, cu Leu spanzurat de gura lui, si se zvarli in prapastie, rostogolindu-se catesitrei...
Isi zdrobira mai intai trupurile de bolovanii mari, ascutiti, ai unei iesituri de mal ce-i oprise o clipa, apoi, cumpanindu-se, cazura in vartejurile repezi ale apei, care-i inghiti numaidecat.

(1910)

Trei vedenii

Aceasta pagina a fost accesata de 2839 ori.

Trei vedenii

Trei vedenii
de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Trei vedenii

Trei vedenii de Emil Garleanu

Biografie

Opera

Trei vedenii
de Emil Garleanu